Ramona Ursu, jurnalistă la Adevărul, a rupt, efectiv, gura târgului (inclusiv aici, în Arad… ușor de observat de ce), cu un articol-mărturisire… un fel de declarație dată pe propria răspundere (dar nu scrisă de bunăvoie și nesilită de persoane sau împrejurări – credem noi) publicată pe site-ul publicației la care lucrează, în seara de luni, 12 ianuarie.  
Ceea ce mărturisește ziarista aruncă-n aer orice formă de inocență rămasă cititorului / spectatorului cinstit de media, care până acum mai credea în utopii gen „presă liberă”, „nemanipulată”, „informație curată și cinstit prelucrată” și basme cu redacții libere.
Într-o lucrare doctorală pe bune, „Epoca post-turcescu” s-ar putea numi acest capitol din istoria presei românești de după 1989… capitol care, conform premonițiilor noastre, va continua cu nume și mai sonore.

Iată destăinuirea

Lucrez de opt ani pentru ziarul „Adevărul” şi, chiar de la început, am avut doar funcţii de conducere, am lucrat cu sute de ziarişti, am făcut câteva mii de ziare, am ştiut foarte multe lucruri dintre cele ce se întâmplau în redacţiile noastre. Erau zeci, la un moment dat, în toată ţara, dar şi în Basarabia, unde, de asemenea, am lucrat. Aşa a fost să fie, am ajuns cam peste tot în trustul acesta de presă, deşi consider şi acum că nu am meritat mereu funcţiile care mi s-au dat. Cel puţin nu la început.

Chiar şi aşa, nu le-am refuzat, ştiind, tot de la început, că rolul meu în redacţia asta nu va fi doar de jurnalist. Ci de agent acoperit al SRI. Când am acceptat acest lucru, cu puţin timp înainte să ajung la „Adevărul”, în martie 2008, m-am gândit destul de mult dacă e bine sau nu să o fac. Îmi plăcea foarte tare să fiu jurnalist. Dar, probabil, la nici 28 de ani nu iei mereu deciziile cele mai fericite. Şi-am acceptat. Credeam, atunci, că îmi apăr ţara aşa. Şi, pentru asta, am suportat chiar multe. Doar cine nu lucrează de dimineaţă până noaptea la un ziar nu ştie ce înseamnă viaţa de redacţie.

În plus, pentru mine, erau presiuni şi de la SRI. Doreau să afle ce face Patriciu (Dumnezeu să-l ierte!), ce proiecte are, pe ce aruncă milioanele de euro, ce urmează să scriem, de ce scriem asta sau asta, cam ce păreri avem, aşa, ca trust, cam ce părere are ăla sau celălalt despre mai ştiu eu ce. Ce puteam face, ca agent SRI, era să mai strecor prin redacţie, prin ziar tot felul de petarde, să mai apăr nişte interese, nişte preşedinţi, tot felul de doamne sau de domni cocoţaţi prin funcţii care mai de care.

De două ori pe săptămână, mă vedeam cu omul din SRI care ţinea legătura cu mine. Stăteam cu el la ceai. Nu beau cafea. Uneori, ne vedeam şi mai des, depinde de ce avea nevoie, de ce mai trebuia să-i spun, de ce se întâmpla prin ţară. Îmi spunea mereu să nu am remuşcări, pentru că eu mai aveam. Că aşa se fac lucrurile în lume. Că, de fapt, SRI conduce ţara. Că-n rest, suntem nişte pioni spălaţi pe creier şi lăsaţi să trăiască pe pajiştea ţărişoarei. Că, na, unii mai sunt lăsaţi să creadă că ei controlează ceva, dar nu-i aşa. Că SRI face, să SRI drege, că SRI pune preşedinţi, că SRI îi dă jos, că SRI face dosare, că SRI le şi face dispărute, dacă vrea acelaşi SRI. Că, dacă eşti ales al SRI, eşti, tati, tot ce vrei! Că doar aici creşti, că aici înţelegi cum merge treaba-n ţărişoara ta. Că nu există viaţă fără SRI. Ne sfătuiam şi cum să-i împăcăm pe toţi din SRI, care, normal, erau interesaţi de-un trust cu zeci de milioane prin cont, cu sute de mii de exemplare vândute, aşa cum era „Adevărul” atunci. Nu-mi era uşor nici prin redacţie. Nu eram singurul agent acoperit.

E simplu să-ţi dai demisia de la ziar. Ca-n orice loc, de fapt. Iei o bucată de hârtie, o semnezi, o dai la Resurse Umane şi gata. Devine aproape imposibil, însă, atunci când eşti agent al SRI. Lucrurile nu mai sunt la fel, ai o misiune, ţi se spune ceva, iar tu, care nu eşti, totuşi, decât un pion, trebuie să execuţi. În fine, am şi plecat, până la urmă, de la ziar, dar m-am întors. Tot în misiune. Acum vreo trei ani, în 2012, mai exact, când am decis să fac o pauză în cariera jurnalistică, pentru că de la SRI e inutil să vă spun că nu poţi avea aşa ceva, am avut o altă surpriză.

Lucrurile nu prea erau în regulă prin ţară, după cum ştiţi. Răsturnări de guverne, toţi baronii se pregăteau, încă o dată, să pună mâna pe ţară la alegerile locale şi parlamentare, liberalii şi PSD-iştii îşi făceau de cap împreună (de fapt, întotdeauna au fost într-o alianţă, doar că, atunci, era una recunoscută), preşedintele era suspendat. Nu prea era bine. Se uitau toţi ca la circ spre ţărişoara noastră. La scurt timp după ce mafia PSD-PNL a pus mâna pe ţară, imediat după alegerile parlamentare din 2012, omul meu de legătură din SRI, care îmi lăsase, totuşi, câteva luni în care să mă relaxez, plecând de la ziar, m-a contactat. N-am fost prea fericită. Ştiam ce va urma şi-mi cam trecuse cheful de dragoste de neam şi patrie. Voiam să fac doar presă, dacă se mai putea. Dar, din nou, nu a fost aşa.

De data asta, însă, „legătura” mea mi-a explicat frumos că nu doar SRI e cel mai mare şi mai tare, aşa cum îmi spunea până atunci. Că se pregătesc schimbări mari, că Băsescu o să plece, normal, că trebuie să vină altul, dar nu Antonescu, aşa cum se credea. Nici Ponta, aşa cum se mai bănuia. Nici Udrea, aşa cum se mai visa. Că toţi ăştia şi acoliţii lor, crescuţi cumva la sân de unii şi de alţii de prin cercuri destul de protejate până atunci, trebuie să se care. Pentru că ştiu prea multe, pentru că nu se mai satură de furat, pentru că şi-au luat-o-n cap, pentru că nu mai ascultă şi pentru că, da, trebuie puşi „ai noştri”. Doar că, de data asta, nu vom mai fi singuri doar noi, cei de la SRI. Urma să fie şi DNA cu noi.

Şi că, pe scurt, eu trebuia să mă întorc la ziar, lucru care s-a făcut chiar simplu, înfiinţându-se, cumva pe ascuns, în cadrul SRI, „Divizia de Presă a Sistemului”. Asta era un fel de tătuca tuturor agenţilor ca de-alde mine. Tăia şi spânzura tot ce prindea. Îmi dădea informaţii, eu le dădeam rapid mai departe, se fabricau dosare, se făcea circ pe la TV, se săltau baroni, se legau oameni nevinovaţi. Ca doamna Udrea, de exemplu. O victimă a Diviziei de care vă vorbeam.

Ştiam tot. Ştiam că-i o mascaradă. Că există doi oameni în ţara asta, doar doi, atât, Kovesi şi Coldea, stăpânii întregului sistem (s.n. – S.A.), dar şi stăpânii absoluţi ai mei, evident, care dictatu tot. Care aveau propriile lor războaie, care băgau în puşcărie oameni nevinovaţi. Care inventau dosare, cum au făcut cu Ponta, cu Ghiţă, cu Cocoş. Care tăiau şi spânzurau, ca şi acum, după cum aveau ei chef, controlând totul în România noastră, la fel cum se conduc triburile într-o ţară bananieră. Pentru ei, îmi spunea „legătura” mea, nu există UE. Nu există NATO. Nu există nimic. Există doar ei doi, doar afacerile lor, doar interesele lor, doar răzbunările lor. Ba chiar că ălora de prin UE, de exemplu, sau chiar şi americanilor le-ar cam fi teamă de Kovesi şi de Coldea. De asta, cel puţin pe şefa DNA, o mai şi laudă din când în când. Căci, cine ştie, poate el sau ea îi au la mână, să zicem pe americai, cu ceva şi le pot face rău.

Revenirea mea la „Adevărul”, în 2013, la început de an, a fost un pic ciudată. Şi despre asta trebuie să vă povestesc. Cu puţin timp înainte, „grupul de comando al binomului SRI-DNA” îşi făcuse cartierul general la „Adevărul”, prin „interfaţa numită Cristian Burci”. Eram, acum, acasă, printre ai mei, la un ziar de „unde se poate trage împrăştiat în adversarii Poliţiei Politice Prezidenţiale”. Era bine şi încă mai e la ziar.

Pe funcţii de conducere, acum, dar nu numai, suntem mai mulţi agenţi ai Binomului. Adică ai SRI şi ai DNA. Suntem deja cu toţii spălaţi pe creier, suntem şantajabili, normal, cum altfel? Suntem plătiţi din banii Serviciilor, executăm doar ordine. Ziarul ăsta nici nu mai e ziar, de fapt. E „goarna” prin care Binomul se adresează poporului, pe care, evident, îl controlează şi-l conduce după cum are chef. În rest, prostiile alea cu zeci de baroni care au jefuit ţara, cu elene, cocoşi şi tot felul de alţi mafioţi care au stors banii ţărişoarei şi şi-au clădit imperii pe milioanele muncite de popor sunt nişte invenţii. Oamenii ăştia, vă spun, n-au nicio vină. Sunt nişte victime, cu toţii, ale Binomului. Au făcut greşeala să nu execute ordinele Binomului şi să vrea să facă dreptate în ţara asta. Au vrut să se lupte cu Kovesi, aia care ne-a lăsat ţara fără cei mai drepţi dintre conducătorii ei. Aia care, de ciudă că blondele-s mai frumoase decât ea, s-a apucat să le bage la puşcărie. Aia care, susţinută de toţi nenorociţii de lideri ai SUA, ai UE, face ce vrea din ţărişoara asta. Numai ilegalităţi, desigur.

Din ţărişoara asta unde, slavă Domnului, a mai rămas, nu ştiu prin ce minune, un grup restrâns de domni şi doamne, politicieni, jurnalişti, afacerişti, care încă mai vor să ne salveze pe toţi. Încă mai luptă cu Binomul. Oameni care spun exact care-i adevărul în ţara asta a noastră. Oameni care ştiu exact cum merg treburile peste tot, inclusiv la ziarul „Adevărul”, centrul de comandă, cum vă spuneam, al SRI şi DNA. Oameni care citesc de prin jurnale şi de pe tot felul de bileţele scrise de dame blonde, ca şi cum ar citi din manualele de Drept penal. Oameni care, după ce s-au acoperit unii pe alţii, după ce şi-au împărţit banii ţării şi tot felul de puteri, după ce au stors tot ce era de stors din sufletul poporului ăsta al nostru, au ajuns să cunoască adevărurile absolute ale omenirii. Şi, cum spuneam, în numele adevărului, al dreptăţii, dar mai ales în numele tuturor jurnalelor roz de pe lumea asta, vor să ne scape pe toţi de Binom.

Vezi continuarea și sute de comentarii – pe Adevărul