Cum să nu scriu despre vaccinul (AstraZeneca… pentru cei foarte curioși) pe care l-am luat împotriva unei „pietre de hotar” a secolului XXI? O piatră de hotar care a ucis atât de mulți oameni care de altfel ar mai fi avut ani de trăit. Ceva ce a subjugat economiile și ne-a schimbat stilul de viață pentru mult timp de-acum încolo. Am avut și prieteni care au avut boala, dar care n-au făcut forme mai grave în afară că nu mai miroseau mâncarea și nu îi simțeau gustul. În schimb, îi știu pe alții care au blestemat fiecare minut din zilele în care se luptau cu boala: „Bă! Mi-e greu să respir, am niște dureri de n-am întâlnit, zici că m-au bătut și pe mine jandarmii la 10 august!”. Ei bine, eu nu am făcut boala, cel puțin din ceea ce știu eu. În schimb, am făcut vaccinul. Luni.

Frumos afară, cald. Am luat-o la pas pe ruginitul bulevard de la noi, m-am uitat la Palatul Cenad, cât e de cariat, găunos. Eh, dă-l încolo! La ce să mai scriem al doișpelea articol? Pentru ce naiba să-l mai băgăm în seamă? E o luptă cu morile de vânt, pe care ne este imposibil să o câștigăm atâta timp cât cei pe care ar trebui să-i doară de modul în care a ajuns, îi doare, dar altundeva!

Trec mai departe de primărie și mă uit la Parcul Bujor Buda. Făinuț. Chiar mi se pare făinuț. Mă văd la o cafea pe terasa de lângă, dacă s-ar deschide una acolo. Bere! Hai să nu o dau în pretenții, clar aș bea o bere rece acolo vara… dacă se deschide vreo terasă, una care seara ține un show muzical rece. Prea mult? Scuze eu.

Ajung într-un final și la strada 1 Decembrie, închisă circulației rutiere, și îmi aduc aminte câtă ură și-a atras artera asta… Că de fapt a fost închisă ca să ajute pe unul sau pe altul ce are acolo restaurant. Ascultă-mă pe mine: Nu-mi pasă! Ani la rând ne-am plâns că singura pietonală este o stradă plină de boschetari și că avem nevoie de mai multe de felul acesteia. Având în vedere că acolo sunt multe restaurante și baruri, mie mi s-a părut logic să o facă acolo. „Da, bă! Dar n-avem locuri de parcare”. Mergi pe jos! Că nu poți fi și cu…. și cu sufletul în rai, vorba aia.

Ajung la Cinema Arta. Tom e afară la țigară, of course. Înainte de un vaccin, e lege să fumezi un cui. Și eu băgasem unul pe drum. Intru, dau bună ziua, mi se ia temperatura (e ok!), dau buletinul și sunt invitat să aștept. Nu trec cinci minute și pot lua loc la o masă unde completez două fișe. Doamnele de acolo, cadrele medicale, clasă, tată! Clasă! Și eu care abia așteptam să văd și eu „criminalii” aceia de care tot aud… am rămas „dezamăgit”. După ce am terminat de X-ulat pe acolo prin căsuțe, sunt chemat la înțepat. Doamna asistentă, mână moale, m-a ținut de vorbă, m-a înțepat, eu mi-am făcut o poză și gata. Asta a fost tot. Am mulțumit și am ieșit.

Ne-am pus apoi toți la două mese, trebuind să așteptăm 15 minute să vedem dacă are vreunul chef de o plimbare cu mașina aia cu „liru-liru” până la spital. Nu, nimeni nu a avut nicio reacție adversă severă în primele minute așa că ne-am pus să povestim nimicuri.

Am plecat de-acolo mulțumind, greșind ieșirea bineînțeles, iar pentru doamnele de acolo: „Jos pălăria”! Normalitate, oameni normali și profesioniști.

Ne-am împrăștiat fiecare pe unde am putut, unii la cafea, alții acasă la TV la UTA, alții la meci la UTA, pe stadion.

Restul zilei a decurs absolut normal, chiar mă simțeam bine și credeam (speram) că mă va ține binele acesta, în ciuda celor care mă pregătiseră că vine „furtuna”. Locul unde am fost vaccinat îl simțeam doar puțin, în rest…a făcut UTA egal cu Botoșaniul. Mai bine mă luau toate durerile de cap atunci, numai să bată. Treceau orele…

Mă tot miram că nu simt nimic. De dormit nu prea am putut dormi, nu de la dureri sau ceva, pur și simplu nu mi-a venit somnul (probabil că e și asta o reacție…). Am stat cu ochii în tavan, ca și atunci când eram mic și mă uitam cu părinții la un film, în timpul căruia venea o scenă mai „fierbinți” pentru vârsta mea. Începeam să mă uit pe tavan… de rușine. Observam câte crăpături sunt, ce formă au, cum aș putea să le unesc să creez ceva.

A doua zi am ajuns la lucru, iar pe grupul de chat a venit întrebarea: „Cum sunteți, copii?”. Și au dat năvală mesajele de priveghi: lovită de tren, groaznic, burghiu în cap, migrene, frisoane, febră, oare și la rapel o fi la fel? Eu tot… nimic. M-am simțit dat la o parte că eu nu prezentam nici o reacție adversă. Așa că m-am hotărât că eu nu-s mai „fraier” ca restul, iar pe la 11 am plecat de la redacție. Mă prinsese puțin somnul.

Ei, când am ajuns acasă am luat o bătaie soră cu moartea. De la cine încă nu știu, dar cert este că locuiește în același apartament cu mine și atunci când ațipeam puțin venea și mă pleznea cu ciocanul peste genunchi și peste spate. Mă ridic să-l caut, s-o caut. Nu-s! Am poftă de popcorn. Îmi fac un popcorn, iau unul în gură, mi-e greață de la el. Cine dracu’ m-a pus să-mi fac popcorn? Am poftă de pâine cu unsoare roșie. Deschid punga de pâine și o închid la loc. Mi-e greață. Cine naiba m-a pus să vreau pâine cu unsoare roșie? Semințe! Mi-e poftă de semințe, sparg două, mestec, le las pe masă, mi-e greață. Cine frastu’ m-a pus să mănânc semințe?

Pun pe un film, unul cu Adam Sandler mega vechi, când are el o telecomandă cu care își putea controla viața. Am văzut jumate, restul… îl țineam minte de când m-am uitat la el prin 2000. Bun și așa. Mai pun un film. Ei, pe acela nici acum nu îl țin minte.

După-masa aveam aceeași stare, puțină febră, dureri mari și chef de viață zero. Am pus din nou de un film și m-am dus în dormitor. Unde mi s-a făcut din nou foame. Comand ceva de mâncare la 19 fără 10, mi se spune că mă voi îndestula cu bunătățuri în maxim o oră și jumătate, timpul de livrare fiind între o oră și o oră jumate. Perfect. După două ore sun înapoi să anulez comanda, mi se spune că timpul de livrare este de o oră și jumătate, eu le răspund că a trecut jumătate de oră peste timpul de livrare, nu mi se mai răspunde nimic în afară de „șoferul nu răspunde la telefon”. Nu-i nimic, îmi zic, opțiuni am, deși doream un altfel de mâncare, acuma asta e, nu sunt pretențios. În timp ce îmi pregăteam comanda de pe glovo, mă sună un număr: „Bună seara! Șoferul de la… Comanda dumneavoastră ajunge în…5-10 minute!”. Eu îl anunț frumos că am anulat comanda, îi dau bună seara și continui cu glovo. Timpul trecut de la comanda dată la restaurant, până la telefonul șoferului: două ore și 15 minute. Cred că la restaurant stai mai puțin, nu? Având în vedere și comanda relativ mică, ca să nu mai spun că nici distanța între restaurant și apartament nu depășește 15 minute, pe jos! Bun, vine glovo. Mănânc un cheeseburger și puțini cartofi. Nu au fost extraordinari, dar mai aveam și un hamburger. Mă uit la el și îl pun deoparte, mi-e greață. Cine naiba m-a pus să-mi iau și din ăla?

Mă duc în bucătărie, fumez o țigară, beau un pahar cu apă și mă îndrept către pat. După șase poziții încercate de somn, ca un actor mim, inventez a șaptea și reușesc să adorm. Dimineața mă trezesc și în afară de o febră musculară ușoară la mușchii spatelui nu mai simt nimic, dar absolut nimic. Pofta de viață a venit înapoi, beau cafeaua și îmi pornesc din nou motoarele. Eu am fost mai norocos, unii dintre colegii de la Special Arad nu au ajuns încă la birou și nici nu dau semne că vor ajunge în cursul zilei, alții au ținut steagul sus și ieri și azi. Și eu l-am ținut, dar așa… cu spiritul, am fost alături de ei în gând.

Oare cum va fi rapelul? Pentru că înainte de a lua vaccinul am vorbit cu oameni care și l-au făcut și mi-au povestit de efectele adverse. Efecte despre care am citit și eu și la care m-am așteptat. Nu a fost nimic nou și nici de nesuportat, mai ales că o să… pot să ies în lume, chiar în lumea largă, fiind vaccinat și cu „patalama”…

Am ajuns la birou, am pus de cafea și de un articol. Cum să nu scriu despre ceva de care se va vorbi zeci de ani de acum înainte? Nu de alta, dar să îmi aduc și eu aminte cum a fost, atunci când voi fi bătrân și senil. Ah, poza de la vaccin nu v-o arăt! E doar pentru mine. Am dovada aia ce o primești, dar dacă vreți poză, doar când ne vedem la berea aia de pe terasa de lângă parcul Bujor Buda!