La bazinul lăudat nu te du cu telefonul, sau cum e să fim luați prin surprindere că avem un campion mondial la înot

    de Iulia Notaros | 23 iunie 2022, 9:54 AM | Reportaj | Sport | Topic special

    1

    Era vara anului de grație 1992, an de grație pentru că toții anii copilăriei, dacă ai noroc, sunt ani de grație. În 1992, mai avea loc și Olimpiada de vară de la Barcelona. Silueta Sagradei Familia în generice, Montserrat și Freddie pierzându-și suflarea în acea nesfârșită Barcelonă din refren, trambulina de la Montjuic cu orașul în fundal, prima dată când am ajuns la Barcelona, orașul acela l-am căutat, orașul din spatele trambulinei e Barcelona eternă a acelei veri de neuitat. Înotul mi-a plăcut în mod deosebit, pentru că știam că nu voi fi în stare să-l practic vreodată cum trebuie, oamenii din bazin erau ființe magice. Mă duseseră ai mei la Polivalentă, mi s-au făcut ochii literalmente cât cepele de la clor, salvamarii din Grecia încă se întreabă dacă ceea ce fac eu în mare e un mod sofisticat de a te îneca sau cel mai penibil bras din istoria omenirii. Un comentator maghiar mi-a explicat că proba regină a înotului e suta stil liber, am studiat competitorii, să văd cu cine țin, era acolo un băiat din echipa care, în mod dubios, concura cu steagul olimpic în locul steagului național, reprezentând ceva ce se chema Echipa Unificată. Era rus, asta e, pe vremea inocentă când era ok să fii rus. Dacă e să mă gândesc la înotătorul perfect și cursa perfectă, reperul meu e Alexander Popov. După ce s-a retras, m-am mai uitat la înot într-o doară, parcă așteptând momentul când mă voi putea entuziasma din nou pentru cursa de o sută stil liber.

    Acum câteva săptămâni, în anul de dizgrație 2022, am realizat că Budapesta s-a oferit, eroic, să fie gazda mondialelor de natație, după ce Fukuoka s-a retras din cauza dificultăților logistice cauzate de pandemie. Asta-mi mai lipsea, am bolborosit, având în memorie ororile ultimului mondial organizat la Budapesta, când toată Insula Margareta a devenit teatru de război o vară întreagă, cu șantiere infinite care blocau orice posibilitate de a face sport a budapestanului de rând. Totul pentru bălăcirea campionilor maghiari, ditamai arena futuristă construită ca să piardă tragic finala turneului de polo împotriva Croației.

    Iată-mă deci, om consecvent ce sunt, la coadă în fața arenei futuriste, Duna Aréna în acte, cu biletul de 50 de euro în mână. Nici nu mă gândesc dacă se merită sau nu, de când am fost în vacanță în perioada în care guvernul Orbán a dat cu forintul de pământ la cote istorice, valoarea monedei maghiare mi-e aproape indiferentă, fiind mereu rodul unei conjuncturi de moment. Dar, ca să fiu sinceră, aș fi plătit și dublu. Oameni buni, după vreo douăzeci de ani petrecuți în exil, mă entuziasmează favoritul cursei de o sută stil liber. Și la modul cel mai neașteptat, ca în serialele care își termină sezonul cu o răsturnare șocantă de situație, e un puștan din România. Mi-am scos de la naftalină tricolorul cumpărat pentru meciurile naționalei de fotbal. Cea care pierde cu Lituania și Muntenegru și eu mă mir de ce mai spăl din când în când steagul, să fie gata. Gata pentru ce? Evident, cursa de o sută stil liber. Coada avansează rapid, organizarea e bună, fără excesele ediției găzduite anterior, niște italieni îmi zâmbesc, bravissimo David, le mulțumesc de parcă aș ști eu să înot atât de repede și atât de frumos.

    M-a intrigat întotdeauna iraționalul instinctului de a ține cu „ai noștri”, pe baza unor categorisiri în fond întâmplătoare. Ne-am născut între aceleași linii trase pe o hartă, vorbim aceeași limbă, dar David Popovici știe să înoate. Eu nu. Nici nu rețin ce făceam la 17 ani, dar vă asigur că nu câștigam un titlu mondial la nimic, în cel mai bun caz terminam pe locul doi la faza județeană a olimpiadei de engleză. Și totuși, am inima cât un purice în timp ce-mi caut locul pitit undeva în negura unui sector marcat de multe litere și cifre. La stânga mea e un grup de chinezi foarte politicoși, care își susțin entuziaști o conațională care, din păcate, nu se califică din semifinală. Zic din păcate pentru că, în pofida dificultăților lingvistice, mai că ne împrietenim. După finala cursei „mele” una dintre chinezoaice mă privește solemn și mă felicită „for the victory of your person”. Ne holbăm împreună, aiurea, în timpul imnului României, organizatorii făcând economie fix la steaguri, înlocuindu-le cu niște versiuni electronice afișate pe un ecran din capătul opus podiumului, așa că sau alegi să te uiți la sportivi, sau la pixelii de vizavi. Majoritatea fanilor aleg podiumul, oficialii fixează solemn pixelii. Admit că m-am temut puțin de reacția fanilor maghiari în timpul imnului, așa e când rămâi cu sechele după meciurile de fotbal, dar totul decurge fără incidente. Pentru câteva momente magice e normal ca țara cu bazine sufocate de clor și infrastructură sportivă inexistentă să fie țara campionului mondial la o sută stil liber. În mod și mai absurd, țara asta mai e și în relații de bună prietenie cu țepoșii vecini de la vest. În ce utopie mă aflu, îmi zic, cum era să știu că după un Popov împrumutat voi avea și un Popovici „de-al meu”.

    Cursa în sine nu o prea rețin. Întâmpin dificultăți similare urmăririi în direct a oricărui sport cu care m-am obișnuit la televizor. Nu există o regie, nu sunt cadre apropiate, totul se întâmplă deodată. Organizatorii licitează pe elementul de show și prezintă toți finaliștii în penumbră, luminați de reflectoare. Dar odată aprinsă lumina de concurs, imediat după start, bazinul devine un dreptunghi brăzdat de linii albe de spumă. Sunt aproape convinsă că Popovici e primul, m-aș uita pe unul dintre multele ecrane din jurul bazinului, să mă edific, dar atunci nu mai văd cursa în sine. Până să mă decid, concurenții parcurg și a doua lungime de bazin. Publicul așteaptă abia perceptibilele fracțiuni de secundă dinaintea afișajului oficial, fanii români s-au înmulțit simțitor de data trecută, între luni și miercuri am devenit o națiune de înotători. Și de cunoscători, un domn îmi explică ce frumos înoată David Popovici, eu îi zic că mi-ar fi plăcut să fie și Caeleb Dressel în finală, pe Dressel nu-l cunoaște, asta e, mai avem cale lungă de parcurs, poate se vor transmite toate finalele în direct la televiziune, să mai prindă gust și alții de noul sport național.

    Visul nopții de vară e spulberat de un domn șmecher, bronzat bine, frezat atent și cu niște bermude fosforescente, care a observat că la dreapta mea sunt două scaune libere. S-a insinuat în spațiul îngust și a început să filmeze, de zor, cu un telefon. Filmează concentrat tribunele, mă întorc deci să văd ce poate să-l intrige, e o tânără botoxată care se face că studiază un program. Păcatele mele, am nimerit lângă o influenceriță, hai că trec și peste asta, doar că domnul între timp îmi intrase în aură așa cum nici înainte de covid nu se făcea. Eu îmi dreg vocea să-i explic cum e cu distanțarea socială, el îmi vede steagul și mă informează exaltat că „face un live pentru Antena 3”. Cred că spera că voi rămâne interzisă de magnitudinea proiectului, până la urmă interzisă am și rămas, săgetată de spaima că voi ajunge, din greșeală, în cadru. Asta e, visele sunt intacte doar în copilărie, România e țara care poate avea campionul mondial la o sută stil liber, dar cineva tot se va gândi că cel mai profesionist mod de a prezenta evenimentul e de a trimite pe teren un tip în pantaloni scurți și o fufă cu un microfon. Probabil nici ei nu știu cine e Caeleb Dressel. De pe Arenă, plec totuși cu un zâmbet. Îmi zic că uneori e destul să ai un singur om drept în bazin pentru ca și Gomora noastră să merite să fie salvată, și noi toți cu ea.

    PS: Am făcut și eu niște poze cu telefonul. Vi le las aici, că văd că așa se face.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. “Îmi zic că uneori e destul să ai un singur om drept în bazin pentru ca și Gomora noastră să merite să fie salvată, și noi toți cu ea.”

      Frumos scris! Frumos articol!

      Apropo de Barcelona, de înot și de campioni români, la mondialelor de natatie din Barcelona 2013 am văzut-o in Palau Sant Jordi pe Alexandra Ioana Popa, campioana României de atunci, care n-a reușit însă sa ia vreo medalie.

      0 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Cbn

    0 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.