În România, interesul național este invocat aproape zilnic, alături de țară, națiune, patriotism, bine public, principii, onoare și, mai nou, de falusul din dotarea unor miniștri mai patrioți decât cei care-și controlează vorbele.

Mă rog, pentru cei mai artiști dintre noi, nu falus, ci p…lă – când am zis „artiști”, nu m-am referit neapărat la András Demeter (precis știți povestea), ministrul demisionar al Culturii, de meserie actor, ci mai degrabă la un altul care anul trecut cânta, în fața a mii de spectatori, că „îmi bag p…la în România, pe țara voastră mă piș”.

Avem un festival cu artiști care își bagă p…la în România iar spectatorii îl aclamă pe Ceaușescu. Autorități nu avem 

Da, interesul național este invocat în mai toate evenimentele publice, de la discursurile prezidențiale, la declarațiile politice și talk-show-uri televizate. Pe scurt, a devenit argument moral și „armă” retorică folosită în „războaiele” politice.

Dar, poate și mai important, a ajuns element de strategie națională de „apărare” în politică, după ce „marele strateg” Iohannis a fost pețitor și naș al „căsătoriei” din interes național dintre PSD și PNL, cu scopul declarat de a contracara pericolul extremist. Doar că, așa cum s-a văzut la alegerile parlamentare din 2024, rezultatul acestei „strălucite” strategii a fost contrar așteptărilor și a strategiei.

Scandalul provocat de declarațiile fostului ministru al Culturii, András Demeter, a readus abrupt interesul național în centrul dezbaterii publice. Reacția la vorbele lui Demeter a fost aproape instantanee – indignare, cereri de demisie (care a venit rapid), acuzații privind ofensarea interesului național și a identității statului român. Evident, au fost și multe reacții de apărare a virilului domn ministru, însoțite de, normal, acuzații – mai ales de manipulare (cea mai bună apărare este atacul, nu-i așa?).

Adevărat, nu am auzit nicio propunere de premiere sau chiar decorare a domnului în cauză, despre care unii spuneau că a fost chiar patriot și onorabil… Iată unde era eroul nostru, comoara noastră națională!

Prea mult zgomot pentru nimic. Un ministru vorbind ca un birjar amețit de alcool, indiferent în ce context și în ce cadru, nu este nici pericol național, nici comoară națională. Este doar o rușine și-atât. Moment în care discuția trebuia încheiată, fără explicații inutile – cine nu a înțeles de la început la ce se referea trimiterea către interesul național, nu va înțelege nici după explicații – și fără dramolete care l-au victimizat pe domnul ministru.

Adevărata problemă este alta și era de așteptat ca măcar unul dintre apărătorii lui Demeter s-o sesizeze. Cine definește, de fapt, interesul național? Cine și după ce criterii este stabilită fapta de încălcare a interesului național? Cine și ce sancțiuni aplică?

Pentru că, dacă expresia este folosită ca standard moral și politic suprem, atunci ea trebuie aplicată coerent și egal tuturor. Altfel, interesul național riscă să devină doar o armă retorică selectivă.

Cine definește interesul național?

Paradoxal, poate cea mai invocată sintagmă invocată în politica românească nu are o definiție clară nici în Constituție, nici în legislația obișnuită. Există referiri la securitatea națională, la apărarea ordinii constituționale, la suveranitate sau integritate teritorială, dar nu există o formulare juridică precisă a „interesului național”.

În practică, acesta este construit în jurul unor idei care privesc strategiile de securitate, de politică externă și apartenență la structurile UE și NATO sau de unele alianțe politice. Desigur, toate acestea poartă tușa de culoare a interpretării politice a partidelor aflate la putere.

Cu alte cuvinte, interesul național nu este nici adevăr absolut, nici principiu juridic, ci un concept politic și strategic negociat permanent în interiorul statului. Tocmai de aceea, există mereu riscul ca orice acuzație de încălcare sau subminare a interesului național să devină arbitrară și „colorată” politic.

Războiul, interesul național și alegerile din Ungaria

După invazia Rusiei în Ucraina, România s-a poziționat ferm de partea Kievului și a alianței occidentale. Argumentul principal nu a fost unul sentimental, ci strategic, pentru că o victorie a Rusiei ar destabiliza regiunea, ar vulnerabiliza flancul estic al NATO și ar afecta direct securitatea României.

Practic, statul român a prezentat războiul din Ucraina drept o problemă de interes național.

Cu toate acestea, UDMR a susținut în mod deschis Fidesz și pe Viktor Orbán la alegerile din Ungaria, în condițiile în care Orbán devenise în ultimii ani principalul contestatar european al liniei dure împotriva Rusiei, criticând sancțiunile, sprijinul militar pentru Ucraina și politica UE față de Kremlin. Totul, contrar poziției oficiale a statului nostru.

Ceea ce ar putea însemna că UDMR a subminat interesul național al României. Mai ales în condițiile în care UDMR a făcut parte din guvernul României exact în perioada în care Bucureștiul justifica sprijinul pentru Ucraina prin imperative de securitate națională.

Totuși, ar fi o acuzație excesivă și greu de susținut juridic, în lipsa reglementărilor arătate. Sigur, atitudinea UDMR ar merita o discuție serioasă, poate chiar și o reviziure a modelelor de protocoale ce consfințesc alianțele politice. Mai ales că astfel de contradicții nu privesc doar UDMR – să ne amintim că și AUR, prin vocea lui George Simion, a avut poziții publice favorabile lui Viktor Orbán ori a altor curente suveraniste europene care contestă politica occidentală față de Rusia.

Totuși, spre deosebire de UDMR, AUR nu era la guvernare, diferență care poate readuce în discuție lipsa unei reglementări clare, aplicabile tuturor actorilor politici, indiferent de partid, orientare sau oportunitate electorală.

În România există infracțiuni contra securității naționale, însă, cum spuneam, nu există o definiție a „interesului național”, nici o încadrare juridică a faptei de încălcare a acestuia. Pe de altă parte însă, știind cum se reglementează în România, o reglementare vagă ar putea duce la posibilitatea unor excese sau chiar a unor acte de represiune politică, mai ales într-o societate polarizată ca a noastră.

De altfel, problema reală a României nu este atât greșita folosire a expresiei „interes național” de unii politicieni, ci faptul că aceeași expresie este „cântărită” cu măsuri diferite, în funcție de partid, de context și, normal, de interes electoral.

Uneori, o declarație scandaloasă produce furtună politică, alteori, contradicții strategice majore sunt trecute sub tăcere din rațiuni de coaliție, oportunitate sau calcul politic.

Într-un stat normal și echilibrat, interesul național nu poate funcționa ca slogan selectiv. El presupune criterii clare, reguli egale pentru toți, responsabilitate, consecvență și capacitatea de a evalua nu doar vorbele politicienilor, ci și implicațiile reale ale acțiunilor lor asupra statului.

Altfel, interesul național va rămâne o lozincă sau un simplu instrument de luptă politică, inclusiv de șicanare între actorii politici.

Nedumeriri de final: corupția din România este sau nu ofensatoare pentru interesul național? Dar incompetența numită în funcții publice?