Am hotărât să scriu această scrisoare în urma ultimei călătorii pe care am făcut-o cu unul dintre trenurile Companiei Naționale de Căi Ferate, „Căile Ferate Române“.

Având în vedere faptul că sunt studentă în municipiul Cluj-Napoca, iar domiciliul îl am în municipiul Arad, obișnuiesc să mă deplasez cu trenul la sfârșit de săptămană pentru a ajunge în acel loc, pe care toți îl numim „acasă”

Așadar, ultima dată când am mers acasă, adică în data de 27.11.2014, mi-am cumpărat bilet la clasa a II-a, pentru trenul INTERREGIO, a cărui rută era Iași-Timișoara. Trenul pleacă din stația Cluj-Napoca la ora 15:45 și este prevăzut a ajunge înstația Arad la ora 20:57. Durata călătoriei ar fi aproximată la 5 ore și 12 minute în condițiile în care nu ar exista întârzieri, dar cum punctualitatea este un punct sensibil pentru România, călătoria se prelungește la aproximativ 5 ore si 30 de minute.

În 2010, o statistică CFR călători arată că întârzierile trenurilor, pe parcursul întregului an, au ajuns la o perioadă record de 5 ani.Cred că este necesar să menționez că în Japonia, în același an trenurile au avut o întârziere, pe parcursul întregului an de 3 minute, motiv pentru care șeful căilor ferate a demisionat, iar ministrul transporturilor și-a cerut public scuze.

Nu vreau să insinuez că domnul Răzvan Stoica, Director General CFR Călători ar trebui să își dea demisia, doresc doar o schimbare în ceea ce privește sistemul în care toți ne învârtim.

Doresc să menționez că am urcat în tren la respectiva dată, iar după 50 de minute când am ajuns în stația Huedin am vrut să îmi scot paltonul, dar descheindu-mi un nasture am realizat că nu pot face asta. Am stat 5 ore jumate scoțând aburi pe gură în compartiment. Cui să te plângi când nimeni nu se plimbă prin tren? Într-un târziu, l-am rugat pe un membru al personalului CFR să facă ceva în legătură cu asta, iar răspunsul a fost (citez). „Domnișoară veniți să vedeți cum e la noi, unde în loc de căldură, ne bagă climă”, după care trântește ușa compartimentului și pleacă. Oamenii cu care eram în compartiment se plimbau prin alte vagoane să își găsească un loc mai bun, însă asta nu a fost cu putință deoarece fiecare compartiment era ocupat. Într-un compartiment 4 locuri erau ocupate de un bărbat care dormea cu sticla de Mona lângă el, iar celelalte 4 erau ocupate de bagajele lui. Un altul era ocupat de oameni care stăteau pe întuneric pentru că becurile erau arse, iar al nostru era ocupat de 3 studente care așteptau să ajungă acasă și de 3 oameni mai în vârstă, bolnavi care nu își găsiseră loc într-un alt compartiment mai cald.

Fiind studentă, ar fi trebuit să beneficiez de o reducere de 50% din prețul biletului, însă am primit cupoanele de tren cu o mică întârziere, așa că am plătit 70 de lei un bilet întreg. Da, 70 de lei pentru 5 ore jumate de stat în frig, 70 de lei pentru a fi predispusă să iau cine știe câte boli dacă atingeam clanța de la ușa toaletei, dacă o pot numi așa, 70 de lei pentru a-l asculta pe membrul personalului CFR, care te tratează cu o superioritate de porțelan. Odată ajuns în stația Sântana, trenul oprește, iar o colegă de compartiment și în același timp de facultate vrea să coboare. Aflându-ne în ultimul vagon, eu cu cea de-a treia colegă am deschis uși lesă o ajutăm să coboare, însă și pe o parte și pe cealaltă era câte o cale ferată.  Dacă ar fi coborât exista posibilitatea ca pe o linie sa vină un alt tren. Trenul pornește și după 20 de metri vedem pe geamul murdar al compartimentului un panou luminat pe care scria „Stația Sântana”. Probabil conductorul a oprit astfel încât să vadă el unde ne aflăm. Într-un final ajungem la Arad și coborând din tren, realizez că nu simt nici o diferență de temperatură. Dar ce mai contează? După o lungă așteptare am ajuns acasă.

Cu respect, Denisa Bogoșel,

Studentă a Facultății de Drept din cadrul Universitații Babeș Bolyai, Cluj-Napoca.