O perioadă, câteva zile pe an, Aradul se putea bucura de muzică nativ americană. „Indienii Cheyenne” veneau de regulă de Zilele Aradului. Stăteau în fața galeriei Delta, în fața magazinului Altex de la Teatru (actual sediu ING), în față la Ziridava sau aveau un spațiu pregătit pe bulevardul Revoluției când acesta era transformat în zonă pietonală de la Teatru la Primărie.

Îmbrăcați în haine tradiționale amerindinene, cântau muzică tradițională, la instrumente precum flautul, chitara și tobele. Aveau și CD-uri cu muzica lor, lanțuri, brățări… toate făcute în stilul tradițional. Însă de câțiva ani încoace, ei nu au mai venit. Nu au mai participat la Zilele Aradului dar ceea ce multă lume nu știa era că de fapt aceștia nu erau amerindieni din America de Nord, ci erau din Bolivia.

Un grup excepțional de cântăreți, care pentru un motiv anume, au decis să-și „facă tabără” pentru un timp în orașul nostru, însă acum au dispărut.

Ultima oară când i-am văzut, în 2009, nu erau doar cei doi bărbați care mai poposiseră în trecut prin oraș, ci au venit și cu o vocalistă, iar obiectele de decor pe care le aveau aduse cu ei puteau fi folosite ușor la o piesă de teatru: pene, prinzătoare de vise, instrumente muzicale, piei, blănuri, încălțăminte… mai un tiki lipsea!

Vorbisem cu unul dintre ei, prin 2007. Era o toamnă târzie și mi-au spus că ei fac un turneu în fiecare an prin Europa și că România le place foarte mult. I-am întrebat de ce și mi-au spus: „Oamenii. Sunt atât de atrași de muzica noastră și de costume. Îi vedem cât sunt de fascinați. Ne plac românii, sunt oameni calzi.”

Cam atât vorbisem cu el, înainte de a porni boxa și de a duce flautul la gură pentru a acompania restul muzicii.

Am căutat pe internet mai multe informații despre ei, însă în afara a două videoclipuri… nu am găsit nimic. Nici un interviu, nici un articol, nici o mică istorie a grupului muzical… nimic.

Un detaliu pe care încă îl mai rețin este casa de discuri deținută de ei, care era una din Mexic. Așa scria pe unul dintre CD-urile pe care îl cumpărasem.

Din păcate, am împrumutat toate cele trei CD-uri și nu mai am nici unul (poate își aduce cineva aminte? 🙂 ).

Ne-au rămas de la ei ca amintire numai două videoclipuri, pe care vă invit să le audiați: