Practica agricolă, pe vremuri, ținea până pe la sfârșitul lui octombrie. Nu tu școală online, nu tu școală în schimburi – și asta fără să fie vreo pandemie –, nimic, nicio educație. Absolut nimic nu venea înaintea agriculturii. Astfel, după ziua de 15 septembrie, când ne adunam toți într-un careu imens, în curtea școlii, să-i ascultăm pe director, primar și pe delegatul de la județ spunându-ne cât de recunoscători trebuie să-i fim noi partidului pentru condițiile incredibile de muncă și învățătură oferite, din 16 începea practica. Eu nimeream la cules de struguri, doar unde altundeva să nimerești, în jurul podgoriilor Măderatului, chit că, după ce se terminau strugurii, ne mai mutam ambasadele și pe la CAP, la depănușat munți întregi de știuleți. Dar mă întorc la struguri. Ca să fie totul bine și frumos, primeam, dis-de-dimineață, o normă de cules. Trebuia să umplem, impecabil, 20 de lădițe de struguri. Bătălia mare însă se dădea pentru postul de pontator. Adică, unul dintre noi era ales să facă un tabel cu numele tuturor, iar în dreapta cuiva care apărea cu lădița plină, trăgea o linie verticală. La cinci linii, le tăia pe toate orizontal, încât să reiasă clar, după patru mănunchiuri de câte cinci linii tăiate că respectivul și-a terminat norma și poate să stea cu burta la soare și să mănânce struguri cu pită, până termină toți culesul.

Visam la postul de pontator cât era noaptea de lungă. Nu înțelegeam deloc de ce eu, prima la învățătură, trebuia să fiu veșnic culegătoare, iar cei mai tolomaci din clasă ajungeau mereu pontatori. Visam și eu la munca aceea domnească și plătită la fel de bine ca aceea de salahor. Cumva, însă, doamna de biologie, care ne însoțea la practica agricolă, nu îngăduia mai niciodată să mă delege drept pontatoare. Pufneam, mă supăram, ripostam, dar degeaba. Pontatori ajungeau tot cei nevrednici. Într-o dimineață însă, mai supărată ca altădată, ridic problema și aștept să-mi explice doamna de bio de ce nu pot fi și eu pontatoare. Și atunci mi-a explicat: „… pentru că tu, Eugenia, ești în stare să culegi struguri fără să-i scuturi jumătate pe jos, ești în stare să înțelegi că ciorchinii se așază în lădițe fără să-i spargi, ești în stare să cari lădițele pline fără să te împiedici și să le trântești pe jos și ești în stare să le clădești la capătul rândului fără ca la final să cadă toate unele peste altele; estimp, cei pe care-i desemnez pontatori nu sunt în stare de toate astea, fiind veșnic neatenți, rău intenționați și mereu dispuși să arunce cu ciorchini unii în alții, batjocorind atâta trudă.” Din ziua aceea, am înțeles clar cum stau lucrurile și n-am mai cerut niciodată să fiu pontatoare. În sufletul meu însă, știam clar că postul acela era pentru cineva ca mine și nu pentru cineva nepriceput și tălâmb.

Ulterior însă mi-am dat seama că în lume se procedează în aceeași manieră, la nivel macro. Fratele meu îmi povestea, după o săptămână de armată, că în prima zi au fost aliniați toți soldații, iar comandantul le-a cerut să facă un pas înainte toți cei care au calitățile cerute de el, fiind interesat să afle cine se pricepe la animale, cine se pricepe la tâmplărie, cine se pricepe la agricultură, cine știe să manevreze un tractor, cine știe să gătească etc. La sfârșit, după ce toți cei care știau câte ceva au făcut pași în față și au fost desemnați să primească diverse îndeletniciri fie la popotă, fie la gospodăria anexă, fie la atelierul de tâmplărie al unității etc., un soldat care n-avea habar să facă absolut nimic din cele menționate a rămas pe loc. Comandatul l-a întrebat, în mod special: soldat, chiar nu știi să faci ABSOLUT nimic? Primind un răspuns afirmativ, a hotărât: „De mâine, vei fi furier, curier și telefonist!” Cu alte cuvinte, cel care habar n-avea să miște un pai, a ajuns să ocupe cea mai tentantă poziție din unitate, șezând toată ziua pe un scaun și îndeplinind diverse lucrări ușoare de birou, dar numai atunci când nu mergea cu corespondența la poștă – având inclusiv norocul să iasă dintre zidurile copleșitoare ale cazărmii măcar o dată pe zi. Estimp, toți cei pregătiți, cei care se pricepeau bine de tot să facă ceva, munceau de le ieșeau ochii.

Cumva, îmi aduc aminte de toate cele de mai sus în special după alegeri. Deși candidează mereu și profesioniști, deși unii dintre candidați au în spate ani buni în care au excelat într-un anumit domeniu, demonstrând că sunt capabili să facă foarte bine ceva anume, mereu ajung să fie aleși la cârmă niște indivizi care mai niciodată nu s-au remarcat prin nimic; fie au muncit puțin și ineficient până să ajungă demnitari, fie n-au muncit deloc, nefiind în stare s-o facă, chiar cu școli absolvite în portofoliu. Oamenii însă, legați la ochi, cântăresc după criterii ciudate și mai mereu inepte valoarea celui pe care-l aleg să le conducă destinele. De ani întregi – și sunt câțiva! – asist neputincioasă cum posturile cele mai bune și funcțiile cele mai înalte încap pe mâna unor „furieri” și „pontatori”, capabili doar să tragă cinci linii verticale, pe care, în timp, nici măcar să le întretaie nu-s în stare, pentru asta fiindu-le desemnate secretare profesioniste.