Rezist binișor la căldură.

Probabil mă pregătesc pentru iad, precum inginerul din banc, știti, cel care a modernizat imperiul lui Lucifer – parcă așa s-a numit și valul acesta de căldură din ultimele zile! – de era mai bine ca în rai, făcându-l invidios până și pe Sfântul Petru.

Eu mă pregătesc să văd cum e pe acolo cu presa, să mă apuc de ce știu eu mai bine.

Mai rău ca pe aici n-are cum să fie.

Uite, Domnul Kelen a trecut în neființă, fie-i țărâna usoară!

Îl știam înainte de a-l cunoaște din semnătura de sub fotografiile alb-negru care apăreau în presa locală.

Erau fotografii clișeu, cum puteau fi altfel pe atunci, partidul era în toate, cu toate acestea aveau ceva, ceva care te făcea să te uiți la ele, chiar dacă condițiile tipografice de atunci nu te ajutau, cu atenție sporită.

Aveau atmosferă, ceva care îți spunea că omul din spatele aparatului se uită la lume un pic mai altfel decât majoritatea.

L-am cunoscut în primele zile din ianuarie 1990, proaspăt redactor-șef la Jelenul înființat, în zilele din decembrie 89, pe ruinele ziarului de partid numit Flacăra Rosie în maghiară.

Începusem să public nuduri artistice pe pagina de divertisment a noului ziar, ceva care să arate cât se poate de clar drumul pe care ne aflăm, noi, cei care, ne ziceam, construiam presa cea nouă.

Așa m-am trezit într-o dimineață în birou cu Domnul Kelen.

Era pensionar deja și venise din cauza nudului.

Cele câteva publicate până atunci nu l-au satisfăcut, s-a interesat de unde le iau. I-am spus că din reviste străine, de fapt le fur de ici-colo, pe vremea aceea nu se punea problema.

Păi, nu e bine, a spus.

Uite, de exemplu, eu am nuduri cu adevărat artistice, sunt dispus să le pun la dispozitia ziarului. Și mai sunt fotografi în Arad care au astfel de fotografii, nu e cazul să umblăm după copii de mâna a doua.

Am aflat astfel ceea ce cam bănuiam, că nu exista fotograf care se respectă și care să nu facă nuduri, genul fiind cultivat, chiar dacă mai cu perdea și oarecum discret, inclusiv în perioada de maximă închidere proletcultistă.

Mi-am adus aminte de această întâmplare după ce am aflat de trecerea la cele veșnice a domnului Kelen, un prilej oarecum să-mi amintesc de trecerea mea prin presa arădeană, mai ales acum când vorbim de ea mai mult ca să ne aflăm în treabă.

Sunt două aspecte care nu mă lasă în pace atunci când mă gândesc la acest domeniu în care, în paralel cu cel didactic, am investit efort și speranțe în ultimele aproape trei decenii.

Atunci când am început, imediat după evenimentele răvășitoare din Decembrie 1989, toată lumea părea să aibă idei mărețe despre presă și jurnaliști.

Se vorbea de a patra putere în stat, se repeta la nesfârșit ideea necesității libertății de opinie si exprimare, jurnalistul se putea crede, chiar și într-un oraș nu neapărat foarte mare, un element important al noii lumi care părea că se construiește în acele momente febrile.

A fost o iluzie și asta ca multe altele, o ipocrizie asumată de unii și inconștientă la alții, născută și din lipsa de cunoaștere, o anumită naivitate a celor care plonjau cu încredere oarbă în noua realitate de după 1989.

Cu timpul am înțeles că nu este aici nimic deosebit, este și jurnalismul o meserie ca oricare alta, necesitând un anumit talent specific, o atitudine la fel, dar înainte de toate un echilibru interior foarte asemănător cu cel al medicilor adevărați.

Nu este vorba de adevăr, ci de ceva mult mai simplu si mai evident: informația folositoare.

Adevărul este o chestiune filozofică, a vorbi de adevăr așa cum vorbești de înghețata de vanilie este poate actul cel mai iresponsabil pe care un om îl poate comite.

Până la adevăr, până să ajungi cât de cât aproape de el, ai nevoie de informații din care, așa cum face medicul adevărat, să fii capabil să oferi un diagnostic, o ipoteză pe care cei care o primesc, fie că sunt bolnavi, fie consumatori de presă, o pot folosi în viața lor de toate zilele.

Decăderea presei nu se datorează faptului că nu mai caută adevărul – niciodată nu i-a fost acesta scopul! -, ci că nu mai este preocupată de informația folositoare, oportună și cât se poate de exactă.

În momentul când presa devine o afacere în care divertismentul primează în fața informației folositoare, ea își pierde înainte de toate rațiunea existenței sale, iar în această situație totul devine posibil.

Domnul Kelen, fără să-și dea seama mi-a atras atenția asupra acestui fapt atunci când mi-a spus că nudurile în presă nu se pun de distracție, ci din rațiuni estetice, educative la urma urmei.

În momentul când această idee se pierde, se deschide larg poarta pentru arbitrariu.

Se naște iluzia, prezentă și în medicină, că toți se pricep, apar cei care vor să pună mâna pe ea și s-o folosească în interesul lor propriu, jurnalistul devine „lucrător de presă”, iar patronii devin interesați doar de maximizarea profitului.

Pe la sfârșitul mileniului trecut, eram din nou redactor-șef, de data aceasta la Observator arădean, am fost căutat  din nou la redacție de cineva.

Acesta nu dorea să-mi dea sfaturi, îmi cerea de fapt sprijinul în cariera sa care nu avea nici o legătură cu jurnalismul chiar dacă între timp individul a devenit doctor în comunicare.

Pe moment n-am realizat că trăiesc o clipă de răscruce: cele trei puteri tradiționale ale statului nu mai acceptă ca presa să le sufle în ciorbă, doresc s-o anexeze din nou, s-o retransforme din domeniul care livrează publicului informația folositoare într-un domeniu subsumat puterii lor.

Acum au mai rămas doar insule de jurnalism în oraș, la fel ca în toată țara de altfel.

Ma întreb, cine ne garantează ca aceste insule nu vor fi înghițite de marea învolburată a prostului gust cultivat de setea de putere a celor care cred că societatea este pentru ei și nu invers?