În SUA au fost, în China de asemenea, cel puțin cei doi din capăt, Ungaria nu prea contează, poți trece zilnic să faci o baie la Bătania sau Giula, la Brucsles te duce serviciul, Madagascarul, Costa Rica sau Serbia vin în calcul doar în cazuri de extremă urgență, rămâne așadar să ne gândim la o locație mai deosebită, exotică și plină de plăceri de neprevăzut și nemaivăzute.

În fond, oamenii aceștia merită să se odihnească adecvat după un an întreg de eforturi spre binele comunității, după realizările obținute, așa cum le vedem în rapoartele lor săltărețe cu care inundă mai nou Facebookul.

Aflăm din aceste minunate dări de seamă către poporul captiv al online-ului – nu toți, dar destui – că mai bine nu se poate, toate-s faine și frumoase, iar în școli, acum cu terminarea anului școlar, se pot face și mitinguri politice, în fond școlile sunt ale primăriei, nu ale profesorilor sau elevilor.

Întâlniri cu cetățenii care absolut întâmplător sunt și alegători și tocmai de aceea trebuie să știe cine are grijă de ei, cine le desființează, pe bani grei, garajele dintre blocuri, cine le promite de ani de zile parcări subterane inundabile în caz de averse. Iar dacă alegătorii întreabă, nu poate primarul să nu răspundă și să nu le spună că pentru toate neajunsurile de vină e PSD-ul.

Nu, nu la București sau la Teleorman, ci aici, la Arad, lângă ștrandul care e aproape de Bătania și Giula, dar mai ales în orașul sufocat de turiști, așa cum bine reiese din toate raporturile realizate de direcția de comunicare condusă de Andrei Ando în timp ce Domnul Cionca aprobă înțelept din cap, iar Domnul Falcă le spune încă două celor de la PSD.

Nu mă apucam eu să-mi fac grijă pentru concediile celor trei dacă o cunoștință, o Doamnă care lucrează pe Bulevard în zona Corso – strict pentru arădeni localizarea –, nu-mi povestea în zilele trecute ceva relevant cu privire la atracția turistică irezistibilă pe care o exercită orașul nostru asupra celor care din întâmplare nimeresc în el prin trecere.

E vorba chiar de un grup de turiști germani, un autobuz sau două care trec în sezon la fiecare trei săptămâni pe aici în drumul lor spre București cu opriri în Sebeș, Sibiu, Brașov și așa mai departe.

Și se opresc în zona Băncii Naționale, o pauză binevenită, unii dintre ei, mai tineri și odihniți, făcând o plimbare în jurul primăriei.

Doamna care îmi povestește a intrat în discuție cu ei, crezând prima dată că sunt turiști care vizitează Aradul, aflând că, din păcate, nu, s-au oprit doar pentru a se dezmorți, habar n-au unde se află, Aradul nefiind între obiectivele lor de vizitat.

S-au mirat aflând că au fost și mai sunt și pe aici nemți, că există totuși lucruri de vizitat prin județ mai ales, la repezeală pomenind de hanul Moara cu Noroc și pivnițele Wine Princess.

S-a mirat ulterior și ea că altceva nu i-a prea venit în minte, oricum, nemții vorbeau doar de Sebeș și Sibiu, dar la întrebarea ei dacă s-ar opri și aici în caz de ofertă mai interesantă, ghidul a spus plin de bunăvoință: natürlich!

Cunoștința mea mea s-a gândit să sune la primărie, să se intereseze de ceva agenție de turism sau punct de informare turistică undeva în centru, însă foarte repede a realizat că s-ar apuca de ceva fără șanse de reușită. I-au trecut apoi prin fața ochilor minții clădirile din centru aflate în paragină, cu vitrinele acoperite de afișe vechi și folie de polietilenă, cu câteva terase unde umblă mai ales tinerii și bisnițarii pe stil nou la o pauză de cafea și s-a lăsat pagubașă pe moment.

Asta este, mi-a spus ajunsă la sfârșitul scurtei sale povestiri despre întâlnirea cu turiștii germani în Arad, suntem un oraș din care se pleacă și prin care se trece. Ceea ce este dureros, a completat privind cu semnificație, că am avea ce să le arătăm, cum să-i primim, dar nimeni nu se ocupă, cei care ar trebui să creeze condițiile care să-i atragă au, se pare, altă treabă.

Să știți, a mai spus în cele din urmă, că nu mai e vorbă de revoltă, am trecut peste asta, e deja scârbă și deznădejde. Auzim doar vorbe, vorbe mari, mai ales în campaniile electorale, după care patru ani nu se întâmplă nimic. Nimic pentru noi, mai precis, totul pentru ei.

Mi-a promis că la următorul autobuz cu nemți care se oprește în centru va face câteva fotografii. Nu de alta, doar să văd și eu cum stau rezemați de pereți, dezorientați, de parcă s-ar afla în țara nimănui. Știți, a mai spus, nemții nu sunt spontani ca noi, ei nu fac nimic neorganizat.

Ei, acum poate mă înțelegeți de unde mi-a venit ideea să le urez concediu plăcut antemergătorilor noștri de la oraș și județ.

Si să le spun să nu-și facă probleme, nu se va întâmpla nimic în Arad până sunt ei plecați. Pleacă cu toții cei care au o minimă posibilitate.

Fiecare unde îi permite bugetul.

În iulie-august Aradul arată ca o pijama pusă la uscat și uitată la soare: fără sens și fără rost.

Cu niște împătimiți fără pretenții pe terasele de pe Bulevard și ștrand, cu pensionarii mai vioi la Bidi, în rest liniște și pace: poți să bei câteva beri și să te urci la volan, eventual să faci curse de viteză noaptea pe bulevard că nici polițiștii nu mai au chef. Ce să facă într-un oraș fără viață în care vara nu mai găsești unul care are bani și merită să fie amendat.

Ăștia care rămân pe aici sunt ei pedepsiți și așa, ce să-i mai amendezi?

Pentru noi, ăștia care ne petrecem vara prin oraș, e chiar bine să nu avem pe aici turiști care să ne deranjeze, să ne scoată din amorțeală, să ne incomodeze cu agitația lor.

Ne mai uităm pe Facebook la pozele pe care le postează concitadinii noștri mai norocoși și mai cu dare de mână cu locațiile lor exotice de vară, eventual verificăm șlarfii lui Dani Dascălu, nu de alta, dar indiferent unde s-ar afla Dani, șlarfii lui ne indică mereu ora exactă.

Și nu AM sau PM, ci PLM…

Sursa foto: Cartoon Movement