Filarmonica a fost salvată vineri.

Cu un milion de lei. Nu se vor tăia din fondul de salarii peste trei milioane, doar cu un pic peste două milioane. Ce înseamnă exact asta nu știe nimeni, dar toată lumea este mulțumită.

Până și PSD, cel care după scandalul făcut înainte, nu a votat împotriva bugetului. S-a abținut doar. Știți cum e, să nu se spună că sunt împotriva bugetului, că au ceva cu Aradul și cu arădenii.

Bine că s-a terminat sau, mă rog, e pe terminate, problema este cum și când apar banii. Știm cum e acea remunerație care, după buget, este mereu cam mică.

Nemaivorbind de faptul că sunt probleme de rezolvat mult mai importante la ordinea zilei. Știm asta nu de azi, nu de ieri, ajunge să-l urmărim în fiecare marți pe Bibarț sau să ne luăm după el în rondurile sale de seară pe sens interzis. Sunt asfaltări aiurea pe care nu le va plăti – apropo, chiar nu le-a plătit? – capace de canal care stau de parcă au fost puse acolo nu de un inginer de drumuri, ci de un pădurar care le-a confundat – gurile de canal, zic – cu bârlogul ursului urban. Ar mai fi și fațadele, Cetatea, asta ca să nu mai vorbim de ștrand sau alte asemenea mizilicuri. Cum ar fi, de exemplu, Teatrul Vechi, o altă problemă rezolvată în aplauzele protestatarilor de ieri.

Uite, de exemplu, acuma nouă ne plouă în gură.

Pardon, am vrut să spun: ne plouă în Primărie, ceea ce tot pe acolo este. E nevoie de reluarea reparațiilor reluate acum vreo doi ani, iar cu această ocazie se va pune în funcțiune și orologiul elvețian care nu mai mere și nici nu mai cântă de o vreme. Studiul, plus lucrările, în prima fază ne vor costa vreo 250 de mii de lei, o bagatelă, dacă te gândești că la Filarmonică s-au economisit peste 2 milioane. Este drept, lucrarea, cu acoperiș, cu parc și alte cele, se va cam ridica pe acolo, dar asta este, dacă e să faci frumos clădirea-simbol al orașului, nu te zgârcești.

Chiar dacă e pandemie, chiar dacă mai tai ici-colo, mai ales unde doare mai tare, la salarii. Ca să fie clar totuși: pe ei, nu pe cei care taie, adică pe noi, nu pe ei. Mă rog, înțelegeți cum vreți, dar eu întreb așa din mers, că avem treburi importante la ordinea zilei: s-a mai tăiat și din salariile celor care taie salarii?

Întreb numa în timp ce observ că la acoperișul Primăriei s-a mai lucrat acum doi ani, atunci s-au cheltuit tot pe acolo, spre 2 milioane – în situația în care leul era mai arțăgos cu euroul -, iar din câte am înțeles firma aceea avea toată încrederea din partea primăriei, fiind vorba de una pe care o cunoșteau foarte bine. Noa, mă rog, nu mă bag, cert este că la nici doi ani de la renovarea de 2 milioane ne plouă iar în gură, pardon, în Primărie.

Oricum ar fi, bine e că se repară și ceasul. Acela da, elvețian de felul lui și care cânta, până mergea, Vangelis fără copyright. Spune asta specialistul în muzică Bibarț, cel care tocmai transformă Filarmonica în taraf. Se pricepe, cum ar veni.

Observ doar așa într-o doară că acel ceas a fost pus la punct prin anii nouăzeci fără prea mari eforturi de proiectare sau financiare de o echipă arădeană de meseriași nițel loviți cu leuca, dar fanatici și pricepuți. Atunci a fost pus și să cânte Vangelis sau mă rog, ce-o fi cântat și nu mai cântă că nu are copyright. E bine și frumos că de acum va cânta ceva născut la Arad, întrebarea e de unde știu cei de la Primărie, în frunte cu Bibarț, cât îi va costa reparația din moment ce nu au încă firma sau specialiștii contractați. Nici nu mai întreb dacă s-au gândit la cei de acum două decenii și ceva – nu de alta, dar unul din ei mi-a fost coleg la liceu și mai e în viață – , spun asta pentru că sunt convins că arădenii ăștia s-ar mulțumi și cu ceva mai puțin de cincizeci de mii de euro. Cu comision cu tot, zic.

Închei într-o notă și mai războinică, atrăgând atenția partidelor din CLM, altele decât Bibarț, că jocul de glezne pe care îl execută de fiecare dată când presa locală scoate în față o temă care scoate la suprafață totala nepăsare a consiliului și a consilierilor, arată, văzut din spate, jalnic de-a dreptul. A fost cazul cu Teatrul Vechi, cu Filarmonica, cu Cetatea sau cu Ștrandul. De fiecare dată săreau în sus, arătând cu degetul spre ceilalți, trăgând cu ochiul spre noi, să vedem ce frumos dansează ei tangou la sentiment, ca în cele din urmă să intre în hora dictată de maestrul de ceremonii din Bruscles sau cum naiba se scrie orașul acela care nu este nici francez, nici flamand.

Nu are rost să mimați opoziția în timp ce vă urmăriți strict interesul personal sau de grup, neavând pentru comunitatea aceasta nenorocită din Arad nici măcar compasiune. Aradul se duce la fund mai abitir ca Titanicul, iar DVS, indiferent că sunteți din trei sau mai multe inițiale, nu vreți să întrerupeți cheful final, indicând orchestrei să cânte mai departe, contribuind din plin la punerea tichiei de mărgăritar pe turnul primăriei.

Va veni o vreme când toate se vor aduna, se va trage linie și nu veți mai putea arăta cu degetul spre muntele de gheață de care v-ați lovit.

Nu de alta, dar aisbergurile se topesc cu timpul, ceea ce rămâne este doar nerușinarea…

A, și era să uit: UTA a făcut ieri 76, cu zece mai mult ca mine.

Și a sărbătorit la…Filarmonică…