Un secret poate fi secret din două motive.

Primul ar fi că este necunoscut, al doilea că nu este recunoscut.

În prima variantă vorbim despre marile secrete ale omenirii, mai bine spus ne facem că vorbim despre ele fiindcă altceva mai bun oricum nu avem ce face.

Vorbim mai mult să nu stăm degeaba, locul cunoașterii și al rațiunii fiind luat de emoție si sentiment, tocmai pentru că n-ai cum să vorbesti în cunostință de cauză despre ceva care se definește tocmai prin faptul de a nu poate fi cunoscut.

Necunoscutul este mister, misticul fiind cel care crede că poate pătrunde prin metode diferite de cele raționale în miezul ascuns al creației.

În adevăratul sens al cuvântului doar în acest caz putem vorbi de secret, de ceva la care cunoașterea umană nu poate ajunge prin metodele obișnuite pentru toată lumea.

În al doilea caz avem de a face cu sensul banalizat al termenului, secretul devenind în această accepțiune ceea ce trebuie ascuns altora, fie că e vorba de secret de serviciu sau de stat sau pur și simplu secretul unei complicități mai mult sau mai puțin vinovate.

Secretul adevărat, cel mistic și mitic, este doar unul singur, de nepătruns și binefăcator tocmai datorită faptului că este ascuns pentru toți, indiferent de vârstă, sex, educație sau poziție pe scara măgărească a societății.

Acest secret se referă la adevărul ultim, la întrebarea fundamentală cu privire la rostul și sensul existenței în general și a celei umane în mod special.

Secretul banalizat are o mie de forme, de la bârfa despre vecina pe care o știe toată strada minus soțul și până la vestitele „adevăruri” ocultate de mai marii care se organizează în servicii și găști.

Românii caută până astăzi „adevărul revolutiei din 1989”, teoriile conspiraționiste ar muri fără această limitare a celor care cred că omul poate săvârși ceva în secret, că sunt lucruri, în afara marelui mister despre care am vorbit mai sus, care pot fi ascunse pentru totdeauna.

Nu, nu pot fi!

Secretele evenimentelor din Decembrie 1989 nu mai există de mult, singura problemă este doar dorința sau inteligența de a le accepta ca atare, puterea fiecăruia de a-și asuma vina sau lipsa de curaj, forța morală de a nu arunca mereu vina pe altii, de a nu căuta așchia din ochiul celuilalt.

Este cât se poate de evident că revolta pornită de la Timisoara a fost deturnată de oameni, în frunte cu Ion Iliescu și Silviu Brucan, care pe undeva exprimau atunci modul în care gândea și simțea marea majoritate a societății românești, aplaudând sincer modul brutal în care noul regim a decis să termine cu „revoluția ținerilor, a golanilor”.

Acesta este de fapt „Marele Secret al Revoluției”, adevărul pe care societatea românească nu este pregătită să-l accepte nici măcar acum, după 28 de ani.

Tot așa si cu Marele Secret Arădean.

Vrem, nu vrem, acceptăm sau nu, Aradul, contrar impresiilor superficiale, este în decădere de peste 100 de ani, pierde teren față de orașele țării, fără să mai vorbim de cele din jur, precum Timișoara sau Oradea, împreună cu care, încă prin anii douăzeci ai secolului trecut, forma trioul cel mai urbanizat și occidentalizat al României.

Decăderea a fost accelerată după evenimentele din 1989, conducerile urbei de atunci nesesizând tendința dezastruoasă, neavând astfel posibilitatea de a schimba acest trend.

Nici acum, conducerea de aproape 15 ani a orașului nu are treabă cu acest fenomen, trece voioasă peste semnele care ne arată cât se poate de clar că Aradul, față de Timisoara și Oradea, este în continuă decădere, în loc să se urbanizeze adecvat condițiilor de acum – urbanizarea nu înseamnă să te duci cu tramvaiul, ci condițiile materiale și culturale, de divertisment pe care ți le oferă orașul – devine pe zi ce trece un mare sat care înconjoară un oraș din ce în ce mai mic, așa cum observa, se spune, pe vremuri Nicolae Iorga sau o mare Micălaca, așa cum spune în ciudă Domnul Medeleanu, istoricul de artă care încă, pentru cât timp, oare, reprezintă lumea bună de altădată în Aradul banal de astăzi.

Vina cea mare a administrației de acum – prima care lucrează de 14 ani neîntrerupți în condițiile bănoase ale autonomiei locale! – este că în loc să susțină și să promoveze investiții valoroase, nu în ultimul rând locale, urmărește doar propriul interes strâmt și strâmb, asistând în gură mare la provincializarea accelerată a orașului.

Nu ar fi mare lucru, în fond tot ce a contribuit la creșterea accelerată a orașului din secolul al XIX-lea, în afara șvabilor și evreilor, este încă aici: pământul fertil – Combinatul Agroindustrial al lui Dimitrei Muscă este doar un exemplu –, oameni harnici și care învață repede dacă li se arată o direcție precisă, ba mai mult, prin autostrada care ne înconjoară pur și simplu ca un braț protector, aceste oportunități au crescut.

Ca întotdeauna, problema este omul.

Cel din frunte, cei puțini, chemați să gândească și să acționeze în numele intereselor celor mulți!

Până când nu-i vom găsi nu există speranță.

Iar dacă nu-i vom găsi nu vom putea arunca vina pe alții!

Nu este o lozincă, ci o crudă realitate: suntem exact ceea ce suntem în stare!

Acesta este secretul…