Încetinitorul de particule: Piața și monumentul între Aurel Ardelean si Ghiță Falcă
Un oraș fără obiecte de artă, statui, monumente pe străzile și în piețele, parcurile sale este precum o casă părăsită, locuită de boschetari.
În Arad, la ora actuală, în afara crucii lui Rafiroiu, nu există nici un astfel de obiect plasat adecvat, în cunoștință de cauză, poate doar statuia Sfântului Nepomuk, cea mai veche din urbe (1729), recondiționată de cel care a fost Mihai Takács, dar nici acela nu este în locul în care a fost plasată inițial, lângă Mureș, având în vedere că avea rolul de a apăra orașul de viitura râului.
Dincolo de așezarea aiurea, fără cap și coadă, statuile noastre au probleme mari la concepție și executare, valoarea lor artistică fiind , în cele mai multe cazuri, în cel mai bun caz, incertă.
Nici măcar vestita statuie a Libertății nu reprezintă o culme a artei, fiind tributară unei concepții politizate despre arta monumentală din jurul serbărilor milenare ale Ungariei Mari, valoarea ei fiind mai mult istorică decât artistică.
Tot așa și monumentul din spatele teatrului, o capodoperă de altfel eșuată a realismului socialist propagandistic, ridicat în locul Statuii Libertății în urma răcirii relațiilor dintre Ungaria și România comunistă datorită revoltei maghiare din 1956.
Prin volum și formă, monumentul ostașului sovietizat eliberator contrazice flagrant proporțiile și formele din scuarul istoric de secol XIX al orașului unde este plasat, simbolizând de fapt nu orașul și locuitorii săi, ci intențiile politice ale liderilor din totdeauna prinși în mrejele unei istorii totalitarist-naționaliste ce nu a fost depășită niciodată până acum.
Pe lângă aceste „opere” tributare ideologiei îngurgitate pe nemâncate, avem pe urmă adevărate aberații născute din lipsa de cultură și rafinament a ciocoiului de viță nouă, bustul lui Eminescu din fața clădirii Poliției fiind poate exemplul cel mai eclatant.
Obeliscul revoluționar din scuarul Primăriei este un alt exemplu de cum poate fi distrusă până și o idee nobilă, viabilă si bine intenționată prin nepriceperea dusă până la bădărănie.
Situația este jalnică de-a dreptul, comparat chiar și cu orasele vecine, Aradul ne apare din acest punct de vedere ca un sat mai mare în care, din când în când, câte un nou îmbogățit mai ridică o troiță de tablă la o încrucișare de drumuri.
Tot așa și cu noul și nemaivăzutul monument ce va fi dedicat Aradului Marii Uniri.
Nimeni nu știe nimic precis, cu toate că monumentul, unul modernist, calchiat după ideea brâncușiană a Coloanei Infinitului, este gata și plătit de către Ministerul Culturii cu zece milioane de lei, din câte se pare, problema constând în locul unde să fie amplasat, oarecum în contradicție cu intenția autorului despre care, de altfel, știm puțin și încurcat, bizar pe alocuri.
Ce este, din câte se pare, clar: avem de a face cu un monument voluminos, masiv și greu, accentuând verticalitatea.
Înalt de 36 de metri, din marmoră, având o greutate totală de 160 de tone, este cât se poate de evident, dincolo de orice judecată estetică, creația are nevoie de perspectivă, un spațiu generos, de preferat fără margini bine delimitate cu obiecte și clădiri care nu cadrează cu abstractivismul monumentului.
Cu alte cuvinte Piața Catedralei nici n-ar trebui să intre în discuție, chiar dacă Domnul Gavril Popescu, fost prefect, într-un interviu (AICI) mai vechi de al nostru, nu-și poate imagina o locație mai bună.
Este dreptul Domniei sale să aibă păreri și opinii, însă aici avem nevoie de avizul specialiștilor, urbaniști, arhitecți, oameni care cu asta se ocupă: să găsească locul adecvat unei forme spațiale determinate.
De altfel amplasamentul prevăzut inițial era Piața Podgoria (există acolo un un cilindru-toc îngropat cu hotărârea încă de pe vremea lui Iliescu), soluția “peste lac” fiind găsită în urma protestului Episcopiei, având în vedere faptul că pe parcurs acolo a fost finalizată noua Catedrală.
A apărut între timp o nouă oportunitate în zonă, eliberarea locului fostei întreprinderi Tricoul Roșu, evident o șansă în plus pentru crearea unui spațiu adecvat acestui monument oarecum controversat – Răzvan Theodorescu, specialist în artă, ca Ministru al Culturii, nu era foarte convins de soluția autorului Florin Codre, Domnia Sa vizionând ceva în formă de clopot –, dar în mod sigur abstract, masiv și vertical.
Ciudățenia situației de acum constă în caracterul laș și iresponsabil al vânturării schimbării locației în Piața Catedralei în situația în care, după câte cunoaștem noi, deocamdată este în vigoare hotărârea CLM 88 din 29 Aprilie 2010 după care monumentul va fi amplasat în centrul lacului de la Pădurice.
Mai mult decât atât, anul trecut, în 4 Aprilie 2016 Arhitectul șef al Primăriei, Radu Drăgan, a propus, în numele Primăriei, un protocol de colaborare cu Ministerul Culturii privind amplasarea monumentului în locul aprobat.
Singurul element nou de atunci este Scrisoarea deschisă din ziua următoare, 5 Aprilie 2016, prin care 16 asociații, din care de fapt contează una singură, cea patronată de Domnul Aurel Ardelean, proprietarul Universității Vasile Goldiș, în care se cere schimbarea amplasamentului de pe lac.
Astfel, pe lângă primarul Ghiță Falcă, adept al soluției de pe lac, l-am identificat pe celălalt personaj decisiv în problemă: Domnul Aurel Ardelean, potent financiar, influent și fără prea multe rafinamente, cel care, având în vedere datele enumerate mai sus, se erijează de o bună vreme într-un fel de lider informal al ideii naționale din urbe și patron al artelor în aceasta calitate.
Nu este ușor să treci peste Domnul Ardelean, Falcă știe foarte bine asta, problema noastră însă constă în faptul că nici unul dintre ei nu este calificat să decidă amplasamentul monumentului, calculele lor vizând nu orașul, interesul comunității, ci ale lor personale, cele care decurg din implicarea lor economică, politică, dar nicidecum administrativ-culturală.
Din acest punct de vedere, al locuitorilor orașului, mișcarea din zilele trecute prin care Primăria a insinuat posibilitatea ca monumentul să fie amplasat altundeva decât peste lac este profund manipulatoare și diversionistă, o lașitate de coțcari bazată pe jemenfișismul administrației cu privire la interesele comunității arădenilor.
Falcă se ascunde acum după Domnul Bibarț, cel care, săracul, e atât de nerafinat încât e în stare să-l reinventeze la Arad pe Caragiale, afirmând negru pe alb în fața piețarilor revoltați că situația din Piața Catedralei nu se schimbă decât ici-colo prin părțile esențiale.
În încheiere doar atât: dacă vor amplasa acest monument în acea piață clasică peste care se va înălța precum Simbolul Nepotrivirii Absolute, vom mai face un pas pe drumul nostru de a deveni orașul cu cele mai urâte și nepotrivite obiecte de artă stradală din Europa: după așa numită Piață a Reconcilierii care găzduiește un grup statuar central într-n colț și un Arc de Triumf pe sub care nu se poate trece, vom avea și o Piață Mare în care în afară de aberația universală a lui Codre tot restul va părea minuscul și lipsit de importanță.
Comentariile portalului
Da, așa este sau aproape, iar în ceea ce îl privește pe Bibi, numai mâine nu-i poimâine...
ce asociatie care si unde ; asociatia cu frati nostri de scandal ; ca a; lceva ce ; principiul ; daca nu existau uni nu erau alti ; dar voi stelisti pana la moarte
De ce l-am mai împușcat, în decembrie 89, pe Realesu?