Sâmbăta după amiază mă duceam la Radio Arad pentru o înregistrare.

Când să mă dau jos din mașină în fața străzii închise cu terase goale, habar n-am cum îi zice, observ pe trotuar un grup mai gălăgios venind dinspre Primărie. Se vedea că sunt împreună, unii aveau masca pe figură, alții pe barbă, iar câțiva deloc. Unul dintr-ăștia fără purta o tăbliță de carton, smulsă aproximativ dintr-o cutie, agățată câș de gât pe care scria cu litere cât cartonul: terorist.

Aha, îmi zic, ăștia se duc la demonstrația de după teatru împotriva măsurilor anti-Covid.

Un tânăr nu chiar atât de tânăr iese din grup și se îndreaptă spre mine. Îl recunosc imediat pe fostul meu elev de acum două decenii și ceva. Mă abordează cu bucurie, schimbăm câteva vorbe de introducere. Da, spune la întrebarea mea, mă duc la demonstrație. Trebuie să ne luptăm pentru libertatea noastră, adaugă cu un zâmbet care încearcă să prevină orice abordare mai contondentă.

Zâmbesc și eu. După care nu mă rabd, se trezește dirigintele din mine.

Știi, îi spun tocmai acum am citit ceva care se potrivește. Zice unul, nume mare, dar nu mai știu cine, că atunci când un om sănătos este privat de libertate, poate fi din două cauze. Se uită la mine fără să renunțe la zâmbet, așteptând urmarea.

Sau pentru că face ceva ilegal sau pentru că este dictatură. Da, aprobă el convins, dar tot în așteptare.

Dar, continui eu, când un om bolnav este privat de libertate nu este nevoie din nici unul dintre aceste motive. Poate să fie în interesul său, fie că e la spital, fie în carantină.

Așa e, spune cu voce tare, așteptând poanta. Știe că va urma. Are umor, chiar dacă acum a intrat într-o situație din care umorul lipsește cu desăvârșire. Și apoi mă și cunoaște.

Zâmbesc și eu, încercând să pregătesc poanta englezește: și știi cum se numesc cei care nu fac diferența între aceste situații?

Deja râde. Întrezărește finalul: Adică noi, nu-i așa?

Nu știu, spun, încercând să-mi confecționez fața după cea a lui Stan Laurel: ceea ce știu e că aceștia, cei care nu sunt în stare să facă diferența, se numesc în orice limbă idioți.

Râde chiar cu poftă și sincer. Ne despărțim zâmbind, fiecare cu treaba lui.

Seara mă pregătesc să mă culc mai repede ca de obicei. Duminica trebuie să ajung la zece la Sebiș pentru vaccin. Așa am fost programat, neavând treabă cu localitatea și distanța, chiar gândindu-mă să fac o ieșire de primăvară în natură.

Mătur ultima oară cu ochii informațiile de pe ecran și dau de una care chiar mă surprinde.

Produsul intern brut al României a crescut cu o treime de când am intrat în UE. Mă uit mai atent, informațiile sunt oficiale și profesionale, nu de la vreun postac ce vrea să demonstreze celorlalți că și el știe să facă diferența. Dacă la intrare eram pe ultimul loc – noi și Bulgaria, ca de obicei – acum am depășit până și Ungaria, cea care atunci avea un avantaj de 20 de procente în fața noastră.

Duminică pe la 9:20 sunt în fața clădirii bazei sportive din Sebiș. E frig, dar soarele strălucește promițător. Mai am 40 de minute până la ora fixată. Intru totuși în hol unde sunt vreo doi bărbați, mult mai tineri ca mine. Zâmbesc cuceritor, ca și ei de altfel, la tânăra cu masca pe nas care face formele. Mă ia și pe mine, cei din fața mea intră la seringă, eu mai stau. Trebuie să respectăm programarea, îmi spune tânăra, iar eu aprob vârtos, în fond și aici e vorba în a face diferența.

Cu zece minute înainte de termenul fixat îmi face semn să intru. Sunt luat în primire de o altă tânără. Se vede că mă studiază cu atenție discretă și nu pentru că, vorba vine, sunt bărbat, ci ca să vadă care este starea mea psihică. Își dă seama că nu are de ce să se teamă, îmi administrează vaccinul și îmi spune să stau 15 minute pe un scaun în spațiul pregătit pentru asta. „Și buletinul?”, întreb eu, mai mult să mă aflu în treabă.

Zâmbește: „Vi-l aducem noi în aceste 15 minute”.

Pe drumul de întoarcere, în timp ce mă întreb dacă duminica este oare deschisă langoșeria din Zimand, îmi aduc aminte de cifrele citite cu o seară înainte. Trec la ideea următoare, mai ales la cea referitoare la haosul care înconjoară vaccinarea în anumite țări vecine și prietene sau nu chiar atât de tare. Am informații directe, de la cunoscuți, din SUA, Belgia, Franța, Germania și Ungaria. Știu de unul din Belgia care a venit în România, mergând acasă la el, tocmai în Brăila, să-și facă vaccin, fiindcă acolo nu mai întrezărea viitorul.

Și în timp ce îmi țin pumnii ca langoșeria de la bariera din Zimand să fie deschisă, reflectez la cele scrise de Markó Béla, da, fostul președinte UDMR, actualmente din nou om și poet-scriitor, cât de bine merge sistemul de vaccinare în România în comparația cu el însuși, dar și cu Ungaria.

Opinia politicianului redevenit poet este că asta se datorează politicienilor de ambe sexe și națiuni. Cu alte cuvinte, treaba merge bine atunci când ei nu se bagă sau dacă se bagă, doar până unde le fierbe oala. A și subliniat că vorbește din experiență proprie.

Da, asta era și părerea mea ieri, gândindu-mă că dacă nu-i oprim la timp se vor șoșoci cu toții,  stricând definitiv și irevocabil ceea ce au făcut alții bine sau vor face niște lucruri de nu se va mai înțelege om cu persoană în veciul vecilor, amin.

Din păcate, ieri langoșeria din Zimand era închisă…