Duminică seara, la opt douăzeci, am ieșit în stradă să văd dacă ultimatumul Doamnei ministru și-a făcut efectul.

Dinspre Mureș venea un zumzet cunoscut, o undă muzicală ca o boare, soarele se pregătea să apună în picăturile de ploaie care nu reușeau să spargă praful nici pe trotuarul de vizavi.

Pubela mea, pusă acolo miercuri, era neatinsă, dacă facem abstracție de faptul că între timp am mai înghesuit în ea câteva scrumiere golite și pungi cu coji rămase de la bucătărie. În această situație erau și pubelele înșirate pe toată lungimea străzii, semn că nici vecinii n-au fost salvați de ultimatulul Doamnei ministru.

M-am dus înapoi și am dat o raită pe FB.

Fotografii făcute duminica indicau starea de fapt și din celelate străzi ale orașului, inclusiv cele din centru, o stare care arăta că ultimatumul Doamnei ministru nu și-a atins țelul nicăieri în oraș.

Cu mici excepții.

Andrei îmi spune pe Messenger că pe Mețianu s-a făcut curat în sfârșit. Nu prea înțeleg acest în sfârșit, Andrei e un optimist incurabil, înțeleg că are impresia că în sfârșit lucrurile intră în normal pornind de pe Mețianu.

Aflu de asemenea din postările colegilor de la Special că la Festivalul Berii din Parcul Eminescu RER a acționat plenar, oferind condiții optime pentru ca Gheorghe Falcă să se fotografieze cu vedetele serii, în frunte cu concetățenii noștrii Cătălin Lăpușcă și Teo Boar. Au mai fost și alții, formații care de 15 ani cântă aceeași melodie, important este însă că toți s-au simțit bine, nimănui nu i-a trecut prin cap să-i dea Domnului primar o pubelă plină în loc de o halbă înspumată.

Se pare că au înțeles cu toții că Domnia sa nu este responsabil, un primar ales nu se ocupă cu gunoaiele orașului, mâinile sale fiind legate de tot felul de legi și reglementări pe care nu le înțelege nimeni în afară de el. Cu atât mai putin Teo Boar sau Cătă Lapușcă.

Am început să scriu acest text, nu înainte să mai dau o fugă pe stradă, ca nu cumva să mă contrazică Retimu și să golească pubela pe furiș încă înainte de miezul nopții.

Pubela era tot acolo, neschimbată și plină ochi, între timp însă apăruse și vecinul cel tânăr, despre care v-am mai spus, cel în vârstă la ora asta uitându-se la telejurnale. Mă uit după mașina de gunoi, a recunoscut el franc. Țin pubela în curte, imediat lângă ușă, s-o pot scoate repede dacă vine mașina. Eu am dat înțelegător din cap, la care el a răspuns tot printr-un gest al capului mai puțin precis. După care, înțelegând probabil că nu a fost prea clar, a spus: Dar nu cred că va mai veni astăzi. Nici eu, l-am aprobat plin de înțelegere. Dar, totuși, e ciudat, a mai adăugat el, ministra de la București a spus că până în șase, adică azi, trebuie să ridice toate gunoaiele de pe spațiul public.

Poate noi nu suntem spațiu public, am încercat eu o glumă de decongestionat atmosfera care acum, după apusul soarelui și cu norii care nicicum nu-și slobozeau încărcătura, devenea din ce în ce mai apăsătoare. Poate, a spus și el după care ne-am urat reciproc o noapte bună.

Muzica dinspre Mureș nu se mai auzea, o pasăre, habar n-aveam ce fel, cânta în triluri măiastre, de era evident că ea nu are nicio treabă cu gunoaiele.

Intrând în curte mă gândeam că mai am de scris un text, ar mai fi și El Clasico și este secetă. Ce bine ar fi dacă ploaia nu s-ar mai opri vreo câteva zile, n-ar mai trebui să ud zilnic iarba și poate ar mai dispersa un pic și mirosul de gunoaie.

E drept, la mine nu este foarte grav, mirosul tomberoanelor fiind depășit de cel al canalizării, o hibă de construcție datorită unor ingineri care urmăreau încă de pe atunci o carieră politică, din câte am aflat ulterior.

Mi-am adus brusc aminte că mai am în frigider un Guinness rămas de la ziua fiicei mele, hai, mi-am zis, dacă-i festival festival să fie, tot mai fain îi aici la mine decât în Parcul Eminescu chiar dacă Domnul Călin Costea, unul dintre organizatori, dacă am înțelers eu bine, a spus pe FB că parcul acela este parcă făcut pentru astfel de evenimente.

E posibil, ce poți zice, chiar dacă eu umblam acolo, fugind de la școală, să mă uit la pensionarii jucând șah și la fetele care se plimbau pe mal, nici prin cap nu-mi trecea atunci să calc pe iarbă sau să arunc hârtia de la micul dejun altundeva decât în coșul aflat un pic mai încolo.

Lumea s-a schimbat, e clar, parcul nu mai este pentru plimbări și reculegere, e pentru festival cu mici și bere, cu formații care așteaptă din secolul trecut oprirea unei ploi care nu mai vine, cu tineri care înoată între gunoaie să ajungă în parc cât mai repede, încă înainte ca vedetele trecute bine de cincizeci să se urce pe scena luminată astfel încât nici unei gâze să nu-i vină idei să se apropie prea mult. De păsări cântătoare ce să vorbim.

Pe de altă parte, nu s-a schimbat nimic de mii de ani: și ăștia de acum se ghidează după ideiile de bază ale împăraților romani, chiar dacă ăia nu erau aleși de popor, ci de armată, după care pulimea sau boborul are două nevoi fundamentale, pâine și circ, dacă le dai pe astea două, plus o bere rece acompaniată de o muzică care le sparge timpanele, nu mai ai treabă cu ei, poti să le lași și gunoiul în fața casei cu lunile.

Mi-am terminat Guinnessul, nu mai era la ce să mă aștept, m-am pus pe scris.

N-are rost, mi-am zis, să mă leg eu acum de conducerea orașului, în frunte cu primarul iresponsabil ales, acest week-end a fost al festivalurilor – ungurii din oraș și-au serbat 1 Mai în cinci, sâmbăta, cu un cântăreț adus din Ungaria, trecut și el de 70 –, nu al curățeniei, îmi fac doar sânge rău dacă mă mai gândesc la cei care ar trebui să ne servească (funcționarul este servitorul publicului prin definiție), dar își bat joc de noi, în fond dacă mă grăbesc termin textul și prind El Clasico, chiar dacă pentru ambele echipe meciul acesta, exact ca pentru primar orașul, nu mai are nicio importanță.

Am terminat exact la 21,45…