Fac o excepție astăzi, abordând un subiect care atinge Aradul doar colateral și superficial. În ceea ce mă privește însă, atingerea este reală, chiar dacă oarecum subiectivă.

Am luat contact cu tragedia care s-a desfășurat în zilele din săptămâna trecută între Cluj și Oradea, remarcând pe FB interesul, chiar implicarea unor cunoștințe relativ apropiate, dacă pot spune asta despre foști elevi de-ai mei. Am devenit dintr-o dată atent, realizând că omul atunci încă bănuit de uciderea iubitei trebuia să-mi fi fost elev din moment ce a terminat în 1997 Liceul „Csiky Gergely”. Mai mult decât atât, trebuia să îl cunosc mai bine din moment ce a dat admitere la filozofie, iar eu în acei ani predam tocmai această disciplină la acel liceu.

Am făcut niscaiva cercetări, am întrebat în stânga-dreapta, bănuiala confirmându-se, cu toate acestea eu nereușind să mi-l amintesc pe Ferenc Boné, chiar dacă numele îmi suna oarecum familiar. Din câte mi-am dat seama, omul damnat din el a început să se arate mai târziu, odată ajuns la facultate și în mica lume a intelectualității maghiare din Cluj. Acolo unde de la început a impresionat. La modul general, prin inteligență, dar și la modul particular, prin succesul pe care îl avea la femei.

Toate acestea și altele lasă însă fără explicație șocul prin care trece în aceste zile comunitatea aceasta din Cluj, dar și cea mai largă a opiniei publice venită în contact brusc cu realitatea și cu finalul ei șocant.

Desigur, după bătălie mulți viteji se arată. Ideea dominantă a intervențiilor de pe site-urile de socializare și de aiurea țintesc responsabilitatea unora care prin lipsa lor de atenție, empatie și implicare au făcut posibilă tragedia. E vorba chiar de autorități, de justiția de la Cluj, cea care l-a condamnat pe Ferenc Boné cu suspendare pentru o agresiune anterioară, dar e vorba și de cei din jurul lui care nu au atenționat din timp, nu au făcut nimic pentru a preveni această macabră desfășurare.

Dacă însă trecem dincolo de oroarea surprizei, dacă ne mai calmăm și încercăm să analizăm cu aplecare cazul, vom realiza că sunt lucruri care pot fi prevenite și altele, cele mai multe, nu. Se vorbește mult și de psihologi, de cei care trebuiau să îl indice pe potențialul criminal, să-l trimită într-o instituție în care să se afle sub control și eventual tratament permanent.

Aici, cu psihologii, este o mare problemă. Psihologia nu este o știință exactă, nemaivorbind de puzderia de „psihologi” făcuți la comandă în ultimul timp. Dar chiar și dacă facem abstracție de aceste circumstanțe, stabilirea riscului pe care un individ mai aparte îl reprezintă pentru mediul său este o chestiune foarte complicată. Mai ales într-o societate în care agresivitatea masculină împotriva femeii este în continuare tolerată cu un zâmbet complice pe buzele masculine. Și nu numai…

Și cu asta am ajuns în miezul problemei. Iar problema este ceea ce se cheamă în literatura de specialitate și mai nou chiar în discuțiile mai elevate: masculinitate toxică. O realitate complexă, greu de definit, mai ales având în vedere tradiția milenară a societăților de tip patriarhal, acelea, cam toate de la o vreme încoace, în care rolul dominant al masculului era fără dubii și dincolo de orice critică.
Ajunge să ne gândim la cifrele statistice, cele care prezintă situația violenței domestice din diferitele țări. România nici nu stă atât de rău, dacă avem în vedere numărul femeilor care mor de mâna bărbaților: între 30-40 anual, o cifră care, în Marea Britanie, de exemplu, este atinsă în trei luni. Desigur, raportat la populație, diferența se mai estompează, dar și așa în Marea Britanie situația pare mai rea. Asta până când nu intrăm în amănunte, comparând metodele de evidență și de prevenire, observând o oarecare delăsare din partea autorităților și a societății românești, un tratament am zice superficial al problemei.

De altfel avem de-a face cu o situație generală, chestiunea violenței domestice ține capul de afiș al online-ului de luni de zile, prin procesul dintre Johnny Depp și Amber Heard. Desigur aici e vorba de atractivitatea mondenităților ușoare pentru cei care își petrec marea parte a timpului în fața diferitelor ecrane, dar este evident că există încă o reticență generală în a limpezi lucrurile.

Și ca să încheiem cu ce am început, cu Aradul în care s-a maturizat Ferenc Boné, situația nu diferă prea mult cu cea de prin alte părți. Tânărul Boné, așa cum am aflat de la colegii lui de liceu, era de pe atunci agresiv cu fetele, având o plăcere să își umilească prietena în fața celorlalți. Chiar dacă i se mai spuneau câte una, două, era mereu iertat datorită farmecului și al inteligenței sale evidente pentru toți ceilalți.

Iar asta este o problemă generală: aparențele – ca de altfel în toate domeniile vieții – de multe ori înșală și în relația bărbat-femeie. Un tip fermecător poate deveni un monstru între patru pereți, iar victimei îi trebuie un timp până își revine și își găsește curaj să treacă dincolo de rușine și să dea lucrurile pe față.

Este cheia problemei, ca de altfel în majoritatea chestiunilor intime și nu numai: curajul de a spune lucrurilor pe nume…