Mulți, foarte mulți susțin că a fi român înseamnă a avea sânge pur românesc în vene. Dar a recurge la un factor biologic pentru a explica profilul spiritual al unui neam ne conduce într-o înfundătură rasistă. Hitler a căzut în această înfundătură și, din nefericire, a tras după el nu numai mândrul popor german, ci întreaga Europă.

A fi român, stimați cititori, este un fapt de conștiință, nu de sânge. Cu alte cuvinte, ești ceea ce simți că ești! Mihai Viteazul vorbea grecește cu mama lui, Theodora, călugăriță la o mănăstire din Olteni. Era grecoaică. Marele voievod român a ajuns la domnie cu ajutorul unchiului său Yani, mare negustor grec la Istanbul, care a vărsat multe pungi de galbeni în visteria sultanului ca să obțină tronul Valahiei.

Dar Caragiale? „Știu destule limbi străine, încai despre o românească pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temei, măcar că de viță sunt arvanit (adică albanez n.red.) și nu prea am învățat buche, dar drept să spun la asta (adică la limbă n.red.) nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de priceput cărturar”.

Da, Caragiale și-a iubit și cinstit patria în limba pe care „a stăpânit-o ca nimeni altul, mai ales în inflexiunile ei sintactice” (Șerban Cioculescu). Da, Caragiale a fost român, în pofida originii sale. De ce? Așa a simțit el. Bunicul său, Ștefan, a fost albanez din insula Idra. A venit de la Istanbul în Valahia, în anul 1812, în suita domnitorului Caragea, ca bucătar. Nepotul său a devenit marele scriitor român care plângea când asculta un cântec patriotic.

Dar Eugen Ionescu? Mama lui a fost franțuzoaică, el a devenit un mare scriitor francez, cunoscut în întreaga lume, dar întotdeauna s-a declarat român. De ce? Așa a simțit el. Dar să amintesc un caz emoționant. La prima Bienală de la Veneția după Război (unde România avea un pavilion propriu, ridicat de Carol al II-lea), am participat cu o expoziție a pictorului Ion Țuculescu (comisar de expoziție Ion Frunzetti, iar secretar – criticul de artă Dan Hăulică, de la care am aflat ceea ce urmează). Franța a participat cu o expoziție retrospectivă a pictorului Victor Brauner. În prealabil, comisarul de expoziție și secretarul s-au deplasat acasă la pictor ca să-i citească textul ce urma să fie inserat în catalog. Pictorul zăcea bolnav la pat. Când a înțeles că cei doi vorbeau despre el ca pictor francez, Victor Brauner a ripostat: „Non, messieurs, je suis peinte roumain!” . (Nu domnilor, eu sunt pictor român!). De ce? Așa a simțit el. În realitate, „biologic”, Victor Brauner era evreu născut în Moldova la Târgu Neamț. Dar poate cineva să-i nege „românitatea”? Da, un cârcotaș! Nu însă un francez. În cimitirul din Monparnasse, francezii au creat ce aș numi „un cvartet românesc”: un gropaj de patru morminte lipite unul de altul. Primul, Brâncuși (numele pe lespede scris românește, nu franțuzește). Al doilea, scris, firește, franțuzește: Eugène Ionesco. Din jos, numele soției, românește: Rodica. Al treilea, Tristan Tzara, unul din promotorii modernismului în plan european, inventatorul dadaismului, și el evreu, dar român. Al patrulea, sculptorul Ion Vlad (l-am cunoscut la București, înainte de a pleca din țara care n-a avut nevoie de el).

Și ca să închei într-o definiție biologică: Ce este Regele Mihai? Neamț? Englez? Grec? Rus? (Regina Maria, bunica, a fost verișoara Țarului Nicolae, cel ucis de bolșevici). E cam greu cu biologia, nu-i așa? Ceea ce a fost și ce este Regele Mihai ne spune el însuși, frumos și simplu: „Sunt român prin naștere și destin!”. În concluzie, stimați cititori, EȘTI CEEA CE SIMȚI. Sângele este mut. Punct!