Mă uitam la știri, da eu mă uit la știri și citesc știrile, e scris in fișa postului. Însă mă uitam și înainte… nu fac parte din cei care nu deschid televizorul.

Nu îmi amintesc când am auzit prima dată despre coronavirus și am trecut tot atât de repede peste știre mai ales fiindcă era vorba de China. Pentru mine China e undeva departe. „Ați auzit domn’ maior de virusul ucigaș din China? E implantat de americani să-i termine pe chinezi. Ăștia ca ei vor să conducă lumea economic”, mă abordează într-o zi pe platou, la cafea, un coleg, specialist în puncte de vedere și teorii ale conspirației. „Nu m-am gândit la asta”, îi răspund eu, însă i-am precizat că poate are dreptate. Pot să vă spun că i-am răspuns mai mult ca să schimb subiectul, care nu mă interesa, având multe altele pe cap.

Între timp virusul nu a rămas în China, a ajuns și în  Europa, și în România via Italia. Până a ajuns la noi s-au făcut ședințe, multe ședințe, la unele am participat, la altele nu. Lucrurile erau ca si până acum, unii implicați și interesați, alții interesați mai mult de rețelele de socializare… Alții s-ar fi implicat, dar nu puteau din varii motive.

La toate ședințele astea, de la care concluziile – de cele mai multe ori – se transmiteau în media sau, dacă nu, apăreau pe surse, toată lumea spunea ca e pregătită și că nu e mare lucru, deci nu sunt motive de speriat. Cum nu sunt panicat de felul meu, eram chiar foarte liniștit, dar nici nu am crezut vreodată că avem „di tătii” și situația e sub control. Odată, demult, un comandant (comandanți se nasc și sunt puțini, șefi sunt mulți) mi-a spus că dacă cineva îmi zice „sincer vă spun, situația e sub control”, înseamnă că minte și habar nu are despre ce e vorba. Ceea ce știam foarte bine era cum suntem noi pregătiți, echipați, ce putem face și care ne sunt limitele.

Breaking News, primul caz de coronavirus în România, la Gorj. A ajuns și la noi… Prima mea reacție a fost să pun mâna pe telefon și îl sun pe colegul de la Gorj.

– Fratele meu oltean… cum e treaba?
– Gigi tată, e spectacol, toată presă din România mă sună, toți vor imagini cu izoleta, toți vor să știe amănunte pe care nu am de unde să le dau. Ce mai!… E „distracție” maximă!

Este exact cum mă așteptam, m-am gândit eu, mediatizare maximă pe subiect și parcă toți așteptau să se întâmple odată și la noi, să fim în rândul lumii, și cu virusul ăsta, și sa fie și știri „calde”.

Mi-am făcut niște scenarii în cap și chiar mă gândeam ce o să spun când o să avem și la noi primul caz în Arad. Nu eram eu foarte în clar cu procedura de intervenție, că așa intervenție nu am mai avut, așa că l-am sunat pe colegul de la CBRN să mă lămurească el din nou cum e cu izoleta și cu ce transportăm pacienții când vor apărea cazuri.

Nu au apărut o zi, două, trei, cinci, șapte… La Arad nu au apărut. Clar nu e chiar asa grav și clar stăm mai bine, ca și restul lumii, m-am gândit.
Și:
– Să trăiți! Avem primul caz confirmat la Arad, îl ducem cu izoleta la Timișoara, îmbrac imediat echipajul de pe SMURD.
– Acuma vin la unitate…..

Am mers la comandantul de subunitate. Când am ajuns era și tură de serviciu pe platou. Toți ne uitam cum îi îmbracă pe colegi, cu grijă, în combinezoane, ochelari, vizieră. Mergeau la centrul de carantină să îl transporte pe bărbat la Timișoara. Era ceva nou, ceva inedit, aveam și eu emoții. Mă gândeam că a început și la noi. Un fel ciudat de a conștientiza ceva, acela ceva sunând a „război”.
Am anunțat presa, am pozat, am filmat, parcă era ceva ce nu s-a mai întâmplat în lume, parcă am înnebunit toți.
Clar am înnebunit și mă gândeam oare ce a fost în mintea acelui om, când l-au scos în izoletă și a văzut mulțimea aia adunată, doctori, pompierii, civili, ziariști, oficialități. Oare la ce s-o fi gândit?

Numărul cazurilor a crescut în zilele următoare, iar interesul mediatic a scăzut încet, încet. Nu mai interesa pe nimeni cazul în sine, ci numărul cazurilor. Cum zicea cineva, cazurile au devenit niște cifre.

Într-o duminică, am fost la centrele de carantină, la toate, pentru că aveam colegi care se ocupau de administrare și doream să luăm „pulsul”. Toate locațiile: bune sau foarte bune. Condițiile de la bine la foarte bine, adică eu am stat pe banii mei (și nu puțini!) în condiții mai proaste, în concediu. Nu ne mai facem bine niciodată, clar asta. Majoritatea, deși erau obligați să stea în camere separați unu de altul, stăteau în curte la masa, la cafea, la povești, majoritatea nemulțumiți de tot și de toate, și cred ca ar fi fost nemulțumiți și dacă stăteau la un hotel de lux.

Cazuri multe, ședințe peste ședințe, iar toată lumea aștepta ceva de la ISU. Știam asta. Așa a fost întotdeauna, dar acum mai mult decât altădată. Se stabilea că trebuie făcut… cine să facă? Toți se uitau la noi. ISU nu poate? Poate… Și asa încet, încet, am început să facem tot mai multe. Băieții nu înțeleg (nu toți) de ce trebuie să facem noi asta? Pentru ca e ordin!… Cred ca primele două săptămâni i-am întrebat în fiecare zi dacă le este frică. Prea puțini au fost cei care au recunoscut frica. De fapt, nu frica, teama. Aceea teamă de necunoscut, de un inamic invizibil.

Noi, pompierii, suntem obișnuiți cu pericolul, știm  să stăpânim focul, uneori chiar și apa. Am învățat să ne stăpânim frica la fel cum am învățat să stăpânim focul. Acum însă e altceva, e un inamic invizibil. De regulă, noi, la intervenție, vedem sau simțim pericolul, vedem focul, fumul, îl simțim, vedem sau știm că se va prăbuși clădirea, că se rupe digul, dar acum luptăm în orb și de aici vine și teama.

Da, m-au impresionat toți colegii, m-a impresionat înverșunarea lor de a nu da nici un pas înapoi. auzeam peste tot: „Și dacă ne e frică, noi nu o să renunțăm, tocmai că avem familii, pentru ei nu renunțăm”; „Eu am copii acasă, domnule maior, cum să le zic că tati stă acasă când alții sunt la intervenție, că nu m-aș mai putea uita în ochii lor”; „Să nu vă gândiți că o să renunțăm, noi stingem becul, ultimii plecăm”.
Într-o duminică dimineață, am montat în curtea Spitalului Județean Postul Medical Avansat. Ne apropiam cu pași repezi de scenariul 3. Mă uitam la băieți și mă gândeam că nu am crezut vreodată că o să folosim, în situații reale, acel cort. L-am amplasat la exerciții, la Summitul NATO de la Sibiu, dar în situații reale niciodată.

Atunci mi-am dat seama de niște lucruri pe care poate, dacă nu începea acest „război”, nu le-aș fi conștientizat. Vedeam zilnic stângăciile altora din acest angrenaj al gestionării pandemiei și nu le înțelegeam, de la flux informațional la partea operativă. Atunci mi-am dat seama că zecile de exerciții cu diferite scenarii, de la acele exerciții plictisitoare TTX (tabel top exercises) până la cele mai complexe cu forțe și mijloace în teren (cutremur 2018), ne-au făcut să avem niște automatisme foarte bine formate. Echipajul CBRN știa ce are de făcut pentru decontaminarea personalului și tehnicii de intervenție, cei de pe SMURD știau cum să îmbrace combinezoanele. Și mi-am amintit atunci și de toți cei care se plictiseau foarte tare când noi „ne jucam de-a războiul”…

Am fost unul din cei care am considerat că pompierii am putea fi demilitarizați, să fim ca și polițiștii, funcționari cu statut special. Acum nu mai sunt așa de sigur. Acum cred că „armata” ne-a făcut să putem duce această luptă.

Nu știu cum a fost în țară, la alte inspectorate, dar aici am fost printre puținele instituții care am putut ține linia frontului. Am avut măști  în stoc, combinezoane, mănuși, puține, dar am avut pentru primele zile de intervenție, apoi au mai venit. Am știut încă de la început foarte bine ce avem de făcut și care ne sunt misiunile și am ajutat și pe alții. Când am primit ordin, să asigurăm logistic centrele de carantină, am făcut-o exact ca la armată. Am instalat corturi de triaj în fiecare spital din județ pentru că ne-am antrenat pentru asta. Am operaționalizat, după sistem militar, Centrul Județean de Coordonare și Conducere a Intervenției la sediul ISU ARAD. Totul a fost făcut exact la la armată.
M-am convins din nou că nu e un avantaj să ști să faci bine atât de multe lucruri pentru că toți vor să faci și mai multe. O nouă zi, o nouă misiune, după principiul că dacă alții nu pot, nu știu, nu vor, atunci să facă ISU. Iar noi, militari fiind, executăm.

Știam că lumea ne apreciază, dar acum a fost mai mult decât atât, a fost și este ceva fantastic. Echipaje SMURD aplaudate, oamenii care au venit în sprijinul nostru cu ce am mai avut nevoie, oamenii care au sunat să își ofere sprijinul cu o cafea, o masă caldă, copii care ne-au confecționat viziere sau ne-au cumpărat măști. Ceva extraordinar!

Mai mult decât altădată poate, am încercat să comunic non-stop, cu toate barierele de comunicare impuse. De fapt nu sunt bariere. Într-o astfel de criză e normal să existe o voce unică.

Despre strategia de comunicare adoptată, eu am o altă părere, dar nu sunt un specialist. meseria de purtător de cuvânt am preluat-o din mers, fără să am o școală pentru asa ceva.

Am simțit că este nevoie să scot în evidență cât mai bine intervențiile noastre, să spun povestea lor și a colegilor care intervin. Am simțit (și nu am greșit!) că lucrul acesta o să îi motiveze pe toți colegii mei. Exemplul personal, grija față de oamenii pe care îi ai în subordine, grija față de problemele lor și a familiilor lor, sunt lucruri care, mi s-a demonstrat din nou, sunt foarte importante în astfel de  situații de criză.
Am văzut că cei mai mulți preferă să stai cu ei la o cafea, la o țigară, să-i întrebi de cei dragi, mai mult decât să le plătești niște ore suplimentare. Poate greșesc eu, dar am impresia că războiul ăsta ne-a făcut mai umani și ne-a apropiat mai mult. Sigur, aș putea să spun mai multe din tot ce am văzut, am simțit și am gândit în perioada asta, dar cu siguranță două lucruri pot să le afirm cu tărie:

1. Pompierii mei nu m-au dezamăgit, am fost și o să rămânem o unitate de elită.
2. Suntem în linia întâi. Chiar în prima linie, pentru că noi suntem cei care avem primul contact cu cei bolnavi. În situații de urgență, indiferent de natura lor, inundații, epidemii, cutremure, incendii în masă, eșecul utilităților publice, epizootii și tot ce mai există în lumea asta, doar un sistem și o conducere de tip militar dă rezultate.

George Pleșca
Purtător de cuvânt Inspectoratul pentru Situații de Urgență Arad