„My name is Julie, I am a photographer, I am a mom and I am a woman, living now in Arad” – a fost răspunsul ei – scurt și la obiect – la rugămintea de a-și face un autoportret introductiv, în cuvinte. Da, în engleză, deoarece Julie Lumen nu a reușit să învețe încă prea bine limba română, chiar dacă locuiește de un an la Arad. Julie Lumen este, de fapt, pseudonimul ei. „Sunt Julie Lumen când fotografiez, după care mă întorc la viața mea obișnuită, la numele meu de familie”, a spus ea, însă a preferat să insistăm mai degrabă pe fotografie, pe acest hobby și totodată profesie pe care le-a descoperit aici, la Arad.

Este fascinată de orașul nostru, dar mai ales de femeile din Arad, pe care le vede cu alți ochi decât noi, mult mai sigure pe sine și puternice decât franțuzoaicele. În persoanele pe care le fotografiază, indiferent de vârstă sau sex, caută frumusețea interioară care radiază energii unice, dar caută și să înțeleagă modul de gândire a românilor, de a ne înțelege cultura, societatea, respectiv autenticitatea individuală. Are trei proiecte în momentul de față, colecții de portrete denumite „Portrait à la française”, „Women in Arad” și „We were young in ’89” și este într-o continuă căutare, planurile ei fiind deschise. „Deschidere” este poate cuvântul care ar descrie perfect ceea ce urmărește și ceea ce a determinat-o să vrea să ajute oamenii… prin fotografie.

– Ce te-a determinat să vii la Arad?

– Viața. Am fost acasă, în Franța, și am început să mă plictisesc. Aveam deja trei copii și i-am spus soțului meu „OK, ne trebuie ceva mișcare”. Am hotărât să ne mutăm și am decis să venim aproape de o cunoștință. Am ales să venim la Arad pentru cel puțin un an… și am făcut-o.

– Care a fost prima ta impresie despre Arad și care este acum, după un an?

– Prima mea impresie a fost că în acest oraș timpul se oprește. M-am bucurat că am ajuns undeva unde lipsește acea nebunie și viteză a societății cu care am fost înconjurată în Franța. Îmi place ideea că acest oraș își păstrează personalitatea. Am simțit pace aici. Am simțit un calm desăvârșit, pe care am putut să-l îmbrățișez. Acum, după un an, văd Aradul ca o „doamnă bătrână”. Uneori îmi dă impresia că suferă, dar pe de altă parte nu renunță, cetățenii o țin în viață, o țin sănătoasă. Aradul pentru mine este foarte interesant. Aveți Mureșul, deci puteți merge zilnic aproape de râu, sau în pădure. Respect Aradul așa cum e.

– Ce înseamnă fotografia pentru tine? Ce vrei să transmiți prin fotografii?

– Pe scurt, pentru mine, fotografia este despre autenticitate și despre a fi împreună, e un mod de mă apropia de lume. Dar cred cu tărie că fotografia poate să și ajute oamenii. Nu într-un mod superficial, ci mai degrabă într-un mod terapeutic, aș zice. Când am început, cu autoportrete, mă gândeam că am nevoie de make-up, deși nu obișnuiesc să folosesc prea mult make-up. Iar ceea ce a ieșit i-a șocat pe cei trei băieți ai mei. M-am fotografiat și mi-am zis: „OK, asta e o parte a mea pe care nu o arăt”, dar această Julie e acolo. Mi-am dat seama că văzându-ne într-un mod diferit poate, de asemenea, să ne ajute să ne simțim încrezători. Fotografia ne poate ajuta să ne simțim mai bine cu propria noastră imagine, de a ne accepta așa cum suntem, pentru că în societatea noastră există o grămadă de poze, o grămadă de imagini de Instagram, poți ușor să te pierzi și să ai impresia că nu arăți bine. În realitate, însă, nu e vorba despre cum arăți, e vorba despre energia pe care o transmiți. Iar acea energie este unică. E nevoie doar să o observi. Pentru mine, toată lumea e frumoasă… dar nu vreau să sune clișeic acest lucru. În Franța avem o expresie pentru aceștia, spunem că trăiesc în lumea „Bisounours” (n. red. – ursuleți multicolori numiți „Care Bears” în engleză, personaje de desene animate). Pe de altă parte, vreau să am o contribuție pentru lumea înconjurătoare. Cu toții avem ceva de oferit altora, îi putem face să se simtă mai bine. Și cred că fotografia poate face acest lucru.

– Ce este un portret „à la française”? Ce-l face „à la française”?

– Fiind aici, mi-a permis să știu, de asemenea, ce înseamnă să fiu franțuzoaică, iar pentru mine, un portret „à la française” este o amprentă franceză a eleganței și a fineței. „Portrait à la française” înseamnă grijă față de persoana fotografiată. Persoanele care vin în studioul meu sunt întâmpinate cu inima deschisă, cu amabilitate și… autenticitate. Știu că procesul de a fi fotografiată nu este tot timpul o amintire plăcută, uneori ne este greu să ne vedem așa cum suntem. „Portrait à la française” este despre energia persoanei fotografiate și energia mea, e un amestec de energii. Facem acest lucru să funcționeze împreună. Doar prin faptul că întâlnesc o persoană, se creează o conexiune, fiindcă suntem cu toții oameni. Cred că asta ar fi o parte a ceea ce înseamnă „Portrait à la française”.

– De ce fotografiezi doar femei?

– În colecția „Women in Arad” fotografiez doar femei pentru că sunt foarte mândră de a fi femeie și cred că avem multe de învățat despre puterea pe care o avem. Asta nu înseamnă că îi desconsider pe bărbați, doar că admir femeile. Când e o conexiune între femei, e o conexiune reală. Cu acest proiect, am descoperit cu mare plăcere această legătură puternică. Cred că mi-e mai ușor să interacționez cu femei, atunci când ambele părți sunt deschise. Uneori, femeile pot fi cârcotașe, dar cele care sunt deschise, se ajută reciproc, sunt pe același drum. Nu fotografiez des bărbați pentru că… poate nu e momentul pentru ei acum, poate e o reticență în conștientul sau subconștientul bărbaților români de a fi fotografiați de către o femeie… nu știu, sincer, nu m-am gândit prea mult la acest aspect. Poate că ar trebui să iau în considerare și o a doua versiune a proiectului, „Men in Arad”. Momentan, mi-am dorit să descopăr și să imortalizez femei puternice, care au propria lor afacere, de la afaceri mici la afaceri mari, industriale. Și asta fiindcă… atunci când am vrut să mă angajez la anumite companii, majoritatea au fost mereu bărbați.

– Ai început să cochetezi cu fotografia aici la Arad sau făceai asta și în Franța?

– Ideea mi-a venit când deja eram la Arad. În Franța am făcut parte dintr-un grup de femei de afaceri și mi-a plăcut cum energia acumulată ne-a „crescut” într-un fel. Am început anumite colaborări și am aflat că aici, la Arad, femeile sunt foarte active și implicate în multe activități. Am vrut să le cunosc. Tocmai mi-am adus aminte că la prima mea întâlnire aici, un tip nu a dat mâna cu mine, ci a întins mâna doar soțului meu și m-am gândit „Wow, interesant. Dacă așa se obișnuiește aici, vreau să cunosc femeile de aici”, în special pe femeile care au reușit în viață, să se impună în societate. Consider că femeile din orice parte a lumii pot crea legături puternice și se pot înțelege foarte bine, atâta tot că avem tradiții, istorii diferite, trăim în societăți diferite.

– Ce diferențe ai observat între femeile din Arad și franțuzoaice?

– Hmmm… cred că una dintre diferențe este că femeile din Arad, sau din România, cele pe care le-am întâlnit eu, cel puțin, sunt superputernice, care fac tot felul de lucruri interesante, dar mai degrabă într-un mod discret. În Franța, femeile parcă luptă mereu pentru a arăta că pot și ele ceea ce pot bărbații, aici însă nu simt acea nevoie de a dovedi ceva, întrucât sunt extrem de sigure pe sine. Ceea ce-mi place aici, de asemenea, este faptul că oamenii îți spun ce e bine și ce e rău. Ori, uneori, nu-ți spun nimic și nu înțelegi de ce. Cred că, într-un fel, femeile sunt la fel și sunt diferite în același timp. Este foarte ciudat. Cum spuneam mai devreme, diferă istoria fiecărei țări, construcția societății și a psihicului cetățenilor. Dar cu atât mai mult, admir femeile de aici. Să „taci și să faci” înseamnă putere.

– Ce detalii cauți când fotografiezi pe cineva?

– În primul rând caut autenticitate. Vreau ca o persoană să se conecteze cu sinele, dar nu într-un mod estetic, neapărat, ci într-un mod prin care-și vede propria energie. Pentru mine, frumusețea nu este atât de mult despre înfățișare, ci despre ceea ce redai persoanei cu care interacționezi. Uneori, nu e nevoie să vorbești, pur și simplu „simți” pe cineva, îți place de acea persoană sau nu. Astfel de energii doresc să descopăr. Într-o singură sesiune foto, vei avea atât de multe variante ale tale. Te trezești fericită și rămâi fericită toată ziua? Nu. Într-un moment vei fi foarte fericită, într-un moment vei fi foarte serioasă sau poate altădată vei fi super-nefericită, iar într-o sesiune foto este vorba despre a te arăta în aceste ipostaze. Fața te va „trăda”, va arăta cine ești cu adevărat într-o singură fotografie. Pentru mine, fotografia nu este doar un soi de clișeu, este un mod de a ajuta oamenii să se simtă bine, să se vadă așa cum sunt. Nu e vorba despre intenția de a se simți frumoasă, ci de a simți frumusețea interioară. De asta am început să-mi fac mai întâi autoportrete și am observat că e ceva diferit, este deja ceva artistic, așa că mi-am propus să găsesc detalii care zac în fiecare dintre noi.

– De ce alb-negru?

– Fotografiez în alb și negru pentru că e o modalitate clasică. M-a impresionat, de exemplu, o poză a stră-străbunicii mele. Îmi plac culorile, sunt interesante, însă la „Portrait à la française” mergem pe eleganță și rezultatul e mai degrabă ca o moștenire de familie. O „moștenire” a femeii în fața aparatului foto despre starea sa în acel moment. E ceva mai intim. Alb-negrul nu iese niciodată din modă. Astăzi avem o grămadă de opțiuni de a schimba culorile, de a altera realitatea. E cool, nu spun că e ceva rău, dar fotografia alb-negru rămâne la fel. Poate că unora li se pare demodată, dar mie îmi plac lucrurile care rămân așa cum sunt.

– Sunt aceste portrete gratuite sau contra cost? Dacă cineva va citi aceste rânduri și va dori să participe la o sesiune foto, ce trebuie să știe?

– Colecția „Portrait à la française” înseamnă că vei avea zece fotografii pentru 350 lei. Pentru copii, femei și femei însărcinate. La cea din urmă nu este doar ea, are o viață în pântec, deci îmi place mult acest tip de conexiune. Îmi place mult să fotografiez și copii, pentru că sunt extrem de sinceri, gesturile lor nu mint. Noua mea colecție se adresează femeilor cu o carieră. Propun deci o sesiune foto profesionistă, dar într-un loc în care se pot simți în siguranță.

– Ce alte proiecte mai ai?

– Mai am un proiect numit „We were young in ’89”. Se adresează femeilor care aveau în jur de 20 de ani în ’89, pentru că mi-am dat seama că România are această generație care încă e plină de viață, dar cumva trăiesc în două realități într-o singură viață. Pe de o parte a fost acea primă parte a vieții, înainte de Revoluție, care presupun că a fost diferită… așa îmi imaginez eu, cel puțin. Asta vreau să aflu, de fapt. „Taci!”, „Fă cum facem noi!”, „Nu pune întrebări!”… și să nu mai spun de frică. De asemenea, toată lumea lucra în acea perioadă. Nu pot să știu exact cum a fost pe atunci aici, pentru că sunt franțuzoaică și am crescut într-un alt mediu, însă ceea ce știu e că pe la vârsta de 30 de ani oamenii se schimbă, ne stabilim într-un fel sau altul. Se schimbă modul de gândire. Dacă vrei să evoluezi, ai abilitatea de a te schimba, dar presupun că putea fi foarte greu să ai o asemenea schimbare majoră în viață, cum a fost în ’89, când dintr-odată puteai spune aparent ce vrei, când s-au deschis granițele spre alte țări și spre capitalism. Deci cum te descurci cu gândurile tale din tinerețe, cu educația ta de dinainte și cu acest nou mod alert de viață? Asta vreau să aflu. Mă fascinează această idee și asta pentru că una dintre bunicile mele a făcut parte din Rezistența Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar nu am reușit să scot o carte sau un album foto cu membrii acelei generații, fiindcă am fost prea tânără. Consider că acea generație a avut foarte multe de oferit noii generații și la fel și această generație pe care vreau să o cunosc, cea care a fost tânără în ’89 și a trăit Revoluția de aici. Dacă o să reușesc, vreau să le fac portrete și, dacă va fi posibil, aș vrea cu tot cu text, să scot și o carte despre asta. Vom vedea. Asta ar fi contribuția mea pentru România. Sunt curioasă dacă voi găsi pe cineva care să mă ajute cu partea editorială. Nu vreau să presez pe nimeni, dar pentru mine este foarte important ca să-mi arăt respectul pentru această generație și să aflu puțin mai multe despre ea.

– Intenționezi să faci și o expoziție cu fotografiile realizate de tine? Aici la Arad sau, poate, chiar în altă țară?

– Da, chiar caut o locație. Prima dată îmi doream un spațiu care să fie deschis pentru toată lumea, în aer liber, dar acum nu știu… caut pur și simplu un spațiu în Arad. E o întrebare bună dacă vreau să le expun în altă țară. Poate da… am să iau și asta în considerare.

– Ți-ai dorit din start să ai și o expoziție sau ideea a venit după ce ai avut deja un portofoliu de fotografii?

– A venit după… însă mi-ai dat de gândit acum. Chiar nu mă gândeam la ce mi-ai spus mai înainte, deși am simțit cumva că femeile din Arad ar putea fi văzute și în alte părți ale lumii. Poate altundeva în România… sau, de ce nu, în Franța? Merită să fie văzute! Mai ales că impresiile despre România în Franța… hmmm… unele nu sunt prea bune.

– Ai de gând să duci mai departe acest proiect și în alte orașe? Mă refer la o continuare la „Women in Arad”, poate „Women in Timișoara”, „Women in Cluj-Napoca” etc. sau poate în alte țări?

– Ești plin de idei! Mă faci să mă gândesc la aceste opțiuni. În principiu… îmi place să fac chestii așa cum sunt, care vin de la sine. Nu plănuiesc atât de departe. La fel e și cu proiectul „Eram tineri în ’89”, care e atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Deci deocamdată nu pot să spun prea multe, pentru că nu m-am gândit la asta. Prima mea iubire este Aradul. Am venit și am fost foarte fericită să fiu aici. Acum… vom vedea ce va ieși, dar aș vrea să fie vizibil ceea ce fac, pentru că dacă valoarea ta nu e văzută acolo unde te afli, de ce mai stai acolo?

– Intenționezi să rămâi la Arad sau a fost și este ceva temporar?

– Pentru mine, viața înseamnă mișcare, schimbare. Deci nu pot să spun dacă voi rămâne la Arad toată viața. Momentan sunt aici, asta știu sigur.