Programul Festivalului Internațional de Teatru Nou ne-a rezervat duminică seară un spectacol care se încadrează perfect în tendințele ezoterice ale Noului Val de Teatru; un spectacol abstract, sofisticat și derutant, un exercițiu de tulburare psihică conștientă, constructivă și colectivă… ca o perfuzie himerică introdusă în subconștient ca să ne alimenteze cu gânduri și dileme existențiale: „Dansul Delhi” – regizat de (cine altcineva decât) Radu Afrim.

Spectacolul bazat pe un text scris de Ivan Vîrîpaev și adus la Arad de Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași este un spectacol despre care ți-e greu să decizi dacă e tulburător de insensibil sau insensibil de tulburător, ori răscolitor de recalcitrant sau recalcitrant de răscolitor… în ciuda faptului că pare să încerce din răsputeri să găsească o soluție tocmai pentru amortizarea și armonizarea sentimentelor.

Totul începe cu o așteptare mortuară, ca și cum timpul refuză să funcționeze. Prima propoziție rostită e scurtă și la obiect. Caty (Ada Lupu) e anunțată că mama ei a murit. Vestea are rezonanța unui duș rece, însă lovește tacit în bătăile surde ale inimii. Reacția firească întârzie să apară. „Ar trebui să mă doară, dar eu nu simt nimic. E mai degrabă un nesentiment. O fi din cauza șocului, nu crezi?”.

Secvența își pierde relevanța rapid. Într-un moment e vorba de o tragedie și de sentimentele – sau mai degrabă nesentimentele – aferente, în altul deja despre o iubire fantasmagorică față de Andrei (Dan-Gabrie Prisacariu). Dezorientarea halucinantă în caruselul sentimental continuă. Într-un moment e vorba de negarea fluturilor în stomac, în altul deja de declarații incontrolabile de dragoste și fantezii care devin realitate imediat ce se deschide o ușă. Caty izbucnește într-un râs isteric. „O fi din cauza șocului, nu crezi?”. Timpul se dilată, iar ecoul râsetelor rămâne blocat în culoarul temporal. Asistenta (Livia Iorga) insistă: trebuie semnat acest formular, e o simplă formalitate medicală prin care ruda cea mai apropiată trebuie să confirme oficial că nu dorește autopsia decedatei. „Reveniți mai târziu, vă rog”, îi spune asistentei Lera (Tatiana Ionesi), un critic de balet care încearcă s-o consoleze pe Caty. Pe ușă intră mama moartă (Pușa Darie) și e neobișnuit de ascultătoare. Apoi o ceartă pe fiică-sa. Nu e de acord cu ea, „ceea ce faci tu nu e un dans al plăcerii, fericirea ta e nefericirea altora”, îi spune franc în față, după care e condusă înapoi pe patul ei de moarte de către asistentă.

Aceasta e, însă, doar un fragment din „Dansul Delhi”. Doar un pas de încălzire. Luminile se sting și se aprind cataclismic, semnalând o trecere subită dintr-o etapă distorsionată în alta, dintr-o proiecție a acestui caleidoscop al posibilităților într-alta, în care sunt prizonieri atât protagoniștii, cât și publicul. Replicile se reiau într-o ordine confuză, rolurile se schimbă, rămân doar vibrațiile bizare ale dorințelor și indiferența pregnantă în situațiile critice.

În mijlocul acestor pendulări de senzații stranii ești întrebat în repetate rânduri dacă ai auzit de „Dansul Delhi”.

Întrebările existențiale codificate curg neîncetat și marchează implicit începuturile noilor secvențe, ale altor etape care duc spre o înțelegere mai profundă a posibilităților cosmice pe care le poate experimenta o persoană, de la negare la accepare, de la moarte ciclică la Nirvana.

Ai privit vreodată „În interiorul dansului” ? „Tu simți” ? Ești în stare să sesizezi trecerea transendentală dintre „Atât și liniștit” ? Unde se conștientizează moartea? „Înăuntru” ? „În afară” ?  „Și la început și la sfârșit” ?

„În profunzimea visului și la suprafața visului” se ciocnesc milioane de gânduri, bucurii, fiori, spaime, șocuri și epifanii, se răstoarnă și se contopesc nenumărate lumi paralele și posibilități absurde.

Aceste etape sunt, de fapt, fragmentele poetice pe care sunt construite acturile: 1. În interiorul dansului. 2. Tu simți. 3. Atât și liniștit. 4. Înăuntru. În afară. 5. Și la început și la sfârșit. 6. În profunzimea visului și la suprafața visului.

„Dansul Delhi” este în egală măsură un act teatral suprarealist, poezie ermetică și artă vizuală „3 în 1” (experimentală, minimală și psihedelică), un live performance cu click-uri și switch-uri perturbante, interiorizări și dialoguri greu digerabile pentru cei care nu au avut stomac să urmărească până la capăt măcar un film de Lynch. Firul poveștii se pierde permanent în neant, se fluidizează, se rescrie și se repetă la infinit, tot ce se spune are o rezonanță și o semnificație dublă, triplă, multiplicată și simplificată concomitent într-un dans care se inventează de la sine, o formă de artă salvatoare cu puterea de a capta din zbor suferințe și de a proiecta neîncetat iluzii benigne numite fericire.

Concluzia e incertă și incoerentă, cu toate că e prezentată ca fiind intransigentă, soluționată. După ce soarta tuturor personajelor a fost nonliniară, modulară, se ajunge la concluzia că bucuria și durerea sunt uniforme și general valabile tuturor, destinul e o linie dreaptă, iar sentimentele nu sunt altceva decât pulsațiile periodice care… invită Universul la dans.

Dansul Delhi

de Ivan Vîrîpaev

Traducere: Elvira Rîmbu
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Cosmin Florea
Univers sonor: Radu Afrim
Video: Andrei Cozlac
Asistent regie: Simona Ionelia Țăruș

Distribuția:
Ada Lupu
Tatiana Ionesi
Dumitru Georgescu/Dan Prisacariu
Pușa Darie
Livia Iorga
Marina Munteanu

Foto: alecart.ro, teatrulnationaliasi.ro, Radu Afrim / Facebook