Având în vedere că în acest Decembrie aniversăm trei decenii de când am pornit spre Europa, spre modelul occidental de organizare socială, ieșind, ajutați, dar benevol, din lungile decenii ale autoritarismului și arbitrarului orientalo-balcanic, putem afirma că am ajuns exact acolo de unde am pornit atunci, e drept, cu un câștig nesperat: libertatea de a ieși din joc.

Suntem din nou ce am fost dintotdeauna și mai mult decât atâta.

Jocul se joacă la o singură poartă, câștigătorii sunt mereu aceiași, nu e de mirare că un sfert dintre jucători, folosindu-se de singurul mare avantaj al tranziției, au ales să joace în Occident, acolo unde regulile nu sunt făcute de bișnițari și activiști analfabeți ai unicului partid care joacă sub diferite nume pe tot terenul. Premoniția Seniorului ne-a ajuns din urmă, iată partidul unic e în toate, democrația e un joc de umbre, cai verzi pe pereți, bucuria proștilor care s-au mutat în ultima vreme pe site-uri de socializare.

A apărut deja o nouă generație pentru care orice banc e nou, orice poantă are sens, o generație care nu i-a cunoscut pe bișnițarii lui Ceaușescu, nu i-a văzut la colțuri de stradă sau în umbra hotelurilor în care, sub strict control, își duceau traiul târfele la dispoziția turiștilor străini, izvorul tuturor celor bune, de la blugi și parfumuri, până la țigările americane și cafele de doi bani din Germania sau Austria. Era și Kent-ul, un fel de valută universală, mai era și Johnny Walker, whiskey-ul băut de aceiași bișnițari și de ofițerul de la Secu care îi controla operativ, activiștii care își așteptau rândul mulțumindu-se cu Havana Club și Cuba Libre.

Și erau nemulțumiți cu toții, Căpcăunul îi ținea din scurt, îi umilea zilnic pentru aceste mici avantaje. Ei nu voiau prea mult, doar să-i lase în pace, să se bucure din plin, fără să se simtă vinovați pentru asta, habar nu aveau de teorii politice si economice, nu le trebuia lor democrație sau alte tâmpenii de care au auzit la cursurile de partid, oricum și-au făcut școlile la seral sau la fără frecvență, tot ceea ce le trebuia era un pic de libertate în plus să se poată desfăta pe măsură de avantajele funcțiilor și poziției. Și nu aveau treabă nici cu bișnițarii și nici cu peștii care lucrau și ei sub control strict, în fond oamenii aceia făceau lucruri utile, ofereau celor doritori plăceri și distracții absolut firești pentru niște oameni care se respectă.

Și uite, minunea s-a produs, Căpcăunul a fost mătrășit, bine i-au făcut, așa i-a trebuit, putea să se retragă onorabil și să dea drumul la perestroika așa cum l-a sfătuit chiar și în ultimul moment Gorby, dar el nu și nu, ce să-i faci, asta-i viața, mai și pierzi dacă nu ești în stare să asculți glasul vremurilor.

După treizeci de ani, timpul le-a dat dreptate: au ajuns exact acolo unde au dorit încă de pe băncile școlilor de partid sau de prin holurile hotelurilor unde făceau bișniță cu italienii și cu nemții: toată țara este a lor, au împărțit-o între ei cum scrie la carte, a luat fiecare cât a încăput și cât l-a dus mintea. Au privatizat și au investit, la început a fost mai greu, dar experiența lor în bișniță i-a ajutat, au învățat repede, astea sunt lucruri care nu se învață la școală, trebuie să ai școala vieții, iar ei erau gata să se arunce în ea, în fond rezultatele veneau pe loc: pământuri și fabrici, clădiri și fonduri, ce mai, a meritat.

Acum sunt peste tot si au tot ce vor: titluri și diplome, doctorate și distincții și tot de ce au nevoie ca viața să li se pară demnă de trăit: averi în milioane de euro, mașini de sute de mii, vile și proprietăți ca în Dallas, serialul la care se uitau cu jind în anii optzeci. Au trecut și peste jignirile de la început, că i-au făcut niște terchea-berchea care demonstrau ca proștii comuniști și securiști, mai nou s-au prins cum e și au început și ei să-i facă la rândul lor pe alții.

Cea mai bună apărare e atacul, se știe, și ce dacă au fost secretari de partid sau UTC la liceu sau la facultă și ce dacă au lucrat în ministere și ce dacă făceau bișniță cu străinii, toate astea arată că ei sunt cei care s-au pregătit cel mai bine pentru vremurile care au venit, nu e vina lor că lumea este plină de fraieri și indivizi cărora nu le tace gura, dar nu sunt în stare să privatizeze un club de fotbal. Sau să facă un grup de presă ca lumea din banii Securității.

Iar cei care nu sunt mulțumiți, să se descurce, să plece acolo în Occident, unde ei se duc doar în concediu, să se minuneze ca prostul că acolo cuvântul e cuvânt, nu vorbă în vânt, salariile sunt ca lumea, dar să nu uite că sunt și dezavantaje: trebuie să lucrezi ca orbul, să nu întârzii un minut că te dă afară, iar dacă te-a prins cu vreo mică, nevinovată, șmecherie nu mai stă de vorbă cu tine în veci.

Lucrurile însă merg înainte: cei tineri se învață și ei, în fond nu e mare lucru, mai sunt câțiva care se dau mai breji așa, vorbesc despre corupție și stat de drept, de parcă n-am fi stat destul în drepți sub Ceaușescu.

Dar se dau până la urmă și ei pe brazdă și se prind de voie, de nevoie: aici la porțile Orientului lucrurile funcționează la fel indiferent de numele partidului sau partidelor…