Este evident că marea adunare populară a lui Ceaușescu din București, de la miezul zilei de 21 Decembrie, terminată catastrofal, este momentul în care apele se despart.

Inclusiv aici la Arad.

Avem mărturia unui locotenent care comanda un pluton în fața Palatului Administrativ care ne spune că undeva pe la 14 a avut loc un schimb de replici foarte dur între maiorul Bădălan, șeful de stat major al Diviziei de care aparțineau unitățile din Cetate, și căpitanul Ioan Memetea, șeful statului major al unităților din Cetate. Bădălan, viitorul șef de stat major al Armatei, cerea să se deschidă focul asupra demonstranților, Memetea refuzând să execute ordinul.

Se pare că schimbul de replici a fost sesizat și de demonstranții din primele rânduri, fiindcă au început să scandeze „Armata e cu noi”, martorul nostru amintindu-și de momentele de euforie în care, pentru prima oară la Arad, demonstranții au fraternizat cu armata cândva între 14-15, 21 Decembrie.

Despre ce s-a întâmplat mai departe martorul nostru nu are amintiri, plutonul său fiind înlocuit pentru a se odihni la Liceul sanitar, revenind pe poziție a doua zi dimineața. Despre celălalt căpitan arădean în poziție de comandă informațiile sunt cel puțin contradictorii, așa cum puteți vedea dintr-o anchetă de acum un an al Specialului.

După aceste momente de pactizare dintre demonstranți și trupe și după ce se citește manifestul Frontului Democratic Român, adus de la Timișoara de doi „emisari”, piața se golește după înserare, rămânând locului cel mult o sută și ceva, nucleul dur în frunte cu Voicilă, cel care de altfel susține că nu au fost mai mult de 80 de persoane rămase peste noapte. Lumina a fost stinsă în piață, doar ce mai ieșea prin geamuri și lumânările aduse de la Mănăstirea din Gai, după unele mărturii de Gheorghe Curta și însuși Helmuth Duckadam, eroul de la Sevilla, a cărui prezență printre revoluționari, confirmată doar din auzite de Voicilă, este deosebit de interesantă.

N-a fost o noapte ușoară pentru cei rămași în piață la Arad și împinși până spre Banca Națională, dar pentru țară a fost noaptea în care s-au decis lucrurile. La București a început măcelul, Milea a băgat tancurile în demonstranți, după care a curățat străzile de sângele morților și răniților. Arădenii, alături de câteva zeci de brașoveni care, tot așa, au rămas pe străzi în fața Comitetului Județean de Partid, se puteau aștepta la același tratament.

Bădălan era hotărât să curețe piața seara, însă de aceasta dată maiorul Diaconescu, șeful statului major al Școlii de Ofițeri de la Radna-Lipova, s-a împotrivit sugestiei viitorului general de a-i scoate pe cei rămași în piață cu baioneta.

Să vedem cum își amintește Voicilă de acest moment, așa cum apare povestit în interviul oferit lui Emil Șimăndan: „Atunci nu am știut că este maiorul Bădălan şi că el este Şeful Statului Major al Diviziei 11 Mecanizate din Oradea, de care aparținea Regimentul din Arad. Era un ofițer roșu la față, plin de furie, căruia i-am spus: „Tovarășe ofițer, noi ne-am păstrat pozițiile, nu am fost violenți, vă rog să vă respectați şi dumneavoastră poziția!” El a strigat: „Marș din fața mea că te împușc! Eu am depus jurământ pe Tricolorul cu Stemă și voi ați smuls Stema!” După ce am purtat acest scurt dialog, am părăsit locul împreună cu revoluționarii care m-au însoțit și am hotărât să schimbăm steagul Tricolor cu Stema decupată, cu un steag cu Stemă, ca maiorul să nu ordone deschiderea focului asupra noastră. Astfel, colegii mei au făcut rost de un steag Tricolor cu Stemă și l-am înlocuit, în zorii zilei, pe cel cu Stema decupată. Maiorul a înțeles în cele din urmă că noi nu dorim să provocăm armata, după care nu a mai ordonat foc asupra noastră!”.

Așa se face că la Arad s-a renunțat la steagurile cu gaură în mijloc încă din noaptea de 21 spre 22, a doua zi steagurile găurite fiind înlocuite toate cu cele cu stemă.

Cum am spus mai înainte, această noapte a fost decisivă pe plan național pentru cele ce se vor întâmpla în continuare. Generalul Stănculescu revine la București de la Timișoara, acolo unde a condus operațiunile de reprimare spre mulțumirea cuplului Ceaușescu, își pune piciorul în ghips iar rezultatul acestei manevre este moartea până acum neelucidată a celui care a băgat tancurile în demonstranți cu câteva ore înainte: comandantul Armatei, generalul Milea. Cert este că Milea s-a sinucis cu un pistol care era în dotarea unui apropiat al generalului Stănculescu.

Tribulațiile căpitanilor arădeni reflectă aceste evoluții, astfel încât în ziua de 22, vineri, atunci când piața se umple din nou cu oameni, ei rămân singuri, de capul lor, maiorul Bădălan de la Oradea retrăgându-se mai în spate de parcă ar fi primit noi ordine sau, măcar, informații.

Chiar dacă noi nu avem informații concrete, este cât se poate de ușor de bănuit că la vârfurile armatei și ale Securității se pregătea deja abandonarea lui Ceaușescu. Atât Iulian Vlad cât și Stănculescu trec la joc dublu, cautând din priviri urmașul Cârmaciului.

Și cu asta ajungem la vestita problemă: a fost ori n-a fost? Ce a fost: revoluție sau lovitura de stat, revoltă sau conjurație?

O falsă problemă, cum vom vedea în partea finală a analizei.