De ceva timp mă tot strofoc, oare despre ce să scriu acum. Am dat și niște SOS-uri pe la colegi și prieteni, nu de alta, dar prietenul, real, nu virtual, la nevoie se cunoaște.

Cert este că vine vara, știrea cea mai citită este despre caniculă, nimeni nu mai are treabă cu Trump și Musk, asta ca să nu mai vorbim de ai noștri. Nicușor și-a intrat în pită, face exact ce trebuie, nu e nimic de scris despre asta. A fost la Praid și la Vilnius, a ținut și o conferință de presă, iar săptămâna viitoare se va întâlni cu regele Felipe al Spaniei. Nu mă întrebați al câtelea, am eu treburi mai importante acum.

E și depresia asta de început de vară și caniculă. După luni de așteptare și calcule. Și dacă Georgescu se duce, va veni oare George? Dar uite că George nu mai vine, e mereu prin străinătățiuri. Ce să-i faci, îl poți înțelege, dacă îl alegeam pe el era altă treaba, dar așa e mai bine pe coclauri.

Iar depresia despre care vorbesc n-are treabă doar cu George și cu Georgescu, n-are treabă nici măcar cu Nicușor, asta ca să nu mai vorbim de jocul la ofsaid al PSD-ului.

Dincolo de vârstă, și de faptul că sâmbăta mă întâlnesc, după treizeci de ani, cu elevii, vorba vine, din clasa la care le-am fost diriginte, e vorba, totuși, de virtual. Da, de lumea asta în care trăim cu toții de o vreme. I se mai zice și online. Uite, doar așa, că veni vorba, pe vremea când le-am fost diriginte încă nu era Internet. Nu erau telefoane, chiar dacă unii avea deja calculatoare. Știți, dintr-acelea cu ecranul pe masă și cu cutia sub.

Virtual și artificial. Tradus ar fi că în mod concret nu există, iar ceea ce există așa nu este normal, firesc, ci construit. Și nu oricum, ci în scopul eliberării energiilor și acțiunilor care în mod concret și normal trec de-a dreptul aberante. Chiar de condamnat dacă ne gândim la cei șapte ani de acasă. Și care nu prea mai există. În fond chiar și acasă, de la cele mai fragede vârste, nu mai interacționezi cu părinții, ci cu ecranele.

Iar interacțiunea continuă cu ecranele lasă urme. Urme de neșters de la o vreme. Problema cea mare e că ecranul este ca o oglindă deșteaptă. Una care te arată așa cum îți convine, ba mai mult, te și transformă așa cum te doreai mereu. Frumos (oasă), deștept (eaptă) și dat (ă) naibii, gata mereu de o vorbă de duh, de un selfie cu schepsis sau o poză în grup cu oameni semnificanți și interesanți.

Și uite așa toate se transformă în imagine creată în scopul de a impresiona. În afară de imagine și de sunetul confecționat ca să puște, nu mai știi nimic. Cine, unde, ce, cum și pentru ce? Întrebările clasice ale jurnalismului se pierd în virtualul unde orice, oricând, oricum și oricine poate crea ceva care să te surprindă plăcut. Poate și neplăcut câteodată, dar mai rar, scopul este plăcutul care să te impresioneze și să te transforme în fan.

Înainte de internet nu era așa de simplu. Dacă erai persoană publică, eventual politician, trebuia ca înainte să le demonstrezi celor din jur în mod direct, în carne și în oase, de ce ești în stare. Pe urmă ajungeai și în presă, mai dădeai niște interviuri din care puteai ieși bine, dar la fel de bine puteai ieși și prost. Că așa era pe atunci, înainte de imagine și sunet era corpul și fața, vocea și discursul. Și fapta, desigur.

Îmi trecură toate astea în minte observând evenimentul politic românesc în non-evenimentul așteptării formării guvernului. Treaba este clară, Nicușor îl vrea prim-ministru pe Bolojan, singura întrebare e dacă și PSD-ul va merge pe mâna lui Nicușor.

Jocul PSD-ului – creat înainte de internet, PSD-ul, nu jocul – se poate înțelege. Odată partidul Nr. 1 al României postdecembriste, în ultimii ani, dar mai ales în ultimele luni, a ajuns să împartă prada cu tot felul de neaveniți și care se dau mare. Nu se poate așa, trebuie ceva salvat din trecutul glorios, chiar cu riscul să dea prost pe virtual și online.

Dar uite că nici nu este atât de rău. Partidulețele de internet SOS și POT (AUR tot de internet este) se simt chemate, în fond la PSD mai sunt și politicieni, nu doar meme-uri de Internet. Chiar dacă mai sunt și prunci acolo, copii de oameni vechi, trecuți prin furcile politicii înaintea apariției internetului. Hai, așadar, la PSD, acolo e viitorul, pe internet ajunge o pană de curent mai ca lumea și dispari fără urme.

AUR rezistă încă, stă bine, chiar foarte bine în sondaje, chiar dacă la rândul său, tot partid de Internet este. Cu observația că duce mai departe tradiții vechi, născute și la modă cu mult înaintea apariției spațiului și timpului virtual. Ajunge să ne gândim la predecesorii pe care îi revendică, de la Zelea-Codreanu până la Vadim Tudor, trecând în zbor și pe la Cluj, la Funar.

Aici am ajuns, n-avem ce face, la noi nici măcar nu este atât de rău ca pe la alții, acolo unde virtualul în imagine și în sunet a luat complet locul realității în carne și în oase. În America, de exemplu, Trump e un meme în sine, iar aici lângă noi politicienii tradiționali așa sunt loviți în cap cu ciocanul – fostul ministru de externe ungur, Jeszenszky – fiindcă s-a dat cu Satana, după cum spune fiul lui care umblă în tricou cu imaginea lui Viktor Orbán pe piept.

Și uite așa, pe nesimțite, realitatea este furată și ascunsă, aruncată în lumea dintotdeauna a Satanei, o creație veche, de altfel, care se simte bine înainte de toate tocmai în virtual…

Citește și:

Aproape 80% dintre români cred că statul trebuie să-și reducă cheltuielile de funcționare. Două treimi sunt de acord cu reducerea personalului bugetar