Cel mai cunoscut artist român în viață de peste hotare, la propriu și la figurat, regizorul de teatru Andrei Șerban, a acordat în aceste zile un interviu deosebit de interesant celui mai citit ziar online al Ungariei.

Omul de teatru tocmai a terminat montarea piesei lui Shakespeare Richard al III-lea într-un teatru din Budapesta, interviul învârtindu-se în jurul mai multor teme, atât de actualitate cât și mai generale.

La un moment dat a venit vorba de actualitatea lui Shakespeare, la care celebrul regizor care consideră perfect normal ca în România să nu fie primit neapărat cu bucurie a spus ceva memorabil: trăim acum vremuri care erau foarte familiare pe vremea marelui Will: e vorba de o schimbare profundă a modului în care ni se înfățișează lumea, un haos dramatic în percepția noastră, o criză a valorilor foarte asemănătoare în ambele cazuri.

Atunci s-a ajuns la convingerea definitivă că Pământul este doar o planetă periferică în sistemul solar, nu centrul Universului, ceva finit și complet diferit de cum se gândea până atunci, iar marile călătorii pe mare au relevat conștiinței europeanului realități până atunci nebănuite, posibilități de care nu știa și pe care nici nu și le imagina.

Acum, spune Andrei Șerban, prin revoluția digitală, respectiv cea din tehnologia comunicației, asistăm la ceva asemănător: vechiul pare depășit complet, iar noul încă nu-și arată adevărată față, ceea ce duce acum, ca și atunci, la o profundă criză a valorilor, o situație neliniștitoare în care fiecare hotărește ce este mai important pentru el în funcție doar de interesele sale de moment.

Continuând ideea regizorului, am spune că, într-adevăr, pe vremea lui Shakespeare – vorbim de anii din jurul anului 1600, exact patru secole de acum – lumea s-a deschis fizic, acum această deschidere se produce virtual, oarecum și mai greu de înțeles, în fond vorbim de o deschidere care atinge ființa umană în străfundurile sale intime, tehnologia digitală aducând posibilitatea ca omul să se imagineze în situații și capacități pe care până acum nici nu le putea gândi.

Valorile tradiționale par lipsite de orice greutate, familia, prietenia, relațiile devin realități virtuale, lumea începe să fie trăită nu direct, ci prin gadgeturile care inundă cotidianul fiecăruia, în fond o tabletă sau un telefon deștept este mai ieftin și mai ușor de procurat decât un sac cu cartofi, poți trăi rupt fizic de toți ceilalți și cu toate astea sau poate chiar de asta  să te simți în buricul universului.

Virtualizarea relațiilor elementare duce pe nesimțite la relativizarea fizicului și a relațiilor concrete, fizice, mișcarea devine antrenament, mâncatul alimentație rațională iar viața intimă un program de divertisment care poate fi trăit și pe facebook și rezolvat simplu prin mesaje audio-video.

Iar problema nu constă în faptul că aceste noutăți ar fi rele în sine, dimpotrivă, este la fel cu orice instrument nou: problema este că nu știm să le folosim la propriu, instrumentelel devin scop în sine în loc să rămână exact ceea ce sunt: instrumente pe care să le folosim adecvat și fără ostentație.

Cultul tehnologiei și al posibilităților tehnice scade dramatic preocuparea pentru propria persoană și cu atât mai mult pentru ceilalți, declanșând mecanisme comportamentale caracteristice perioadelor de criză a valorilor: individualism exacerbat și intoleranță față de altii, ceea ce duce pe de altă parte la formarea de grupuri și solidarizări pe pseudo-valori sau frustrații de-a dreptul.

Începe și se desfășoară fără întrerupere un dialog al surzilor în care câștigă cei care se agită mai tare și cei care îi pot complexa mai profund pe ceilalți, și în timp ce totul pare posibil tendința este spre un conformism din ce în ce mai agresiv în care polarizarea rapidă a societății produce situații conflictuale pe banda rulantă iar aceste conflicte nu mai sunt rezolvate prin negocieri pe baza unor valori comune, ci prin reducere la absurd sau formele tocmai actuale ale interdicțiilor de tot felul, cele mai multe fiind fără sens și perspectivă.

Așa devine posibil ca analfabetul să dea lecții de ortografie iar pelticul lecții de dicție, lupul să devină paznic la oi iar oaia să țină discursuri despre avantajele traiului în haită.

Pe suprafața online care înlocuiește suprafața concretă a pământului de sub picioare imposibilul devine posibil iar posibilul imposibil. Știința nu mai are nicio greutate, locul său este luat de rețete și articole de popularizare scrise de înțelepți autoproclamați, arta sucombă de-a dreptul disparând efectiv în voluntarismul noului diletantism care se naște și renaște mereu într-un virtual fără structură proprie de valori.

Paradoxul cel mare este că această „revoluție a comunicării” face imposibilă însăși comunicarea.

Egoul absent al tehnologiei digitale ia locul eului vrăjit de ecranul care începe să înlocuiască lumea, gândul, sentimentul, discuția convivială își pierd farmecul, nimicul se umflă prin nenumăratele înlocuitoare ale personalității autonome: jocuri prin care te poți vedea vedetă, erou de film, persoană de sex opus, tânăr, bătrân, nemuritor, cum vrei tu, poți chestiona internetul ce fel de om ești, veți primi cu toții același răpuns: frumos, curajos, deștept si cuceritor.

De ce mai ai nevoie când ți se aduce totul la picioare, când ți se spune tot în timp ce te poți simți prințul Universului?

De nimic!

Și cu atâta rămâi…