În timp ce Cristian Popescu Piedone se năpustea în Arad prin localuri și magazine, în Senatul american un senator numit Cory Booker vorbea de peste zece ore.

Cu toate acestea lumea era atentă la alții, franțujii erau ocupați cu Marine Le Pen, americanii, cum altfel, cu ce năzdrăvănii, tarife și taxe, a mai făcut Trump et co. În Ungaria, înaintea vizitei lui Netanyahu, se ocupau poduri peste Dunăre, în Rusia Dughin jubila că, în sfârșit, putinismul a reușit să ocupe și leagănul democrației moderne, adică Statele Unite ale lui Trump.

Iar noi, cum am spus, dincolo de jocurile electorale în prag de campanie, eram copleșiți de raitele fostului primar de sector – înlocuit mai nou de fiul său – legat de tragedia de la Colectiv, dar revenit, bine mersi, în fruntea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Iar de atunci, de vreo două luni, dă iama prin restaurante și magazine, arătând consumatorilor și nu numai ce înseamnă să ai unde trebuie un om care face și drege. Un fel de circ, dar de data aceasta pe bani. Bani mulți, nu doar ciubucul de regulă, așa cum era obișnuit Cristian Popescu pe vremea când încă nu era Piedone.

Încântați de raidurile sale, consumatorii nu prea mai bagă de seamă că se închid doar unitățile unde apare și Piedone, în rest pauză, merge totul ca înainte. Altfel spus, ANPC a devenit jucăria lui Piedone Magnificul, un fel de ștaf de campanie pentru o posibilă candidatură la Primăria Generală a capitalei. Asta dacă Nicușor ar reuși imposibilul la prezidențiale. Spunem asta fiindcă normal ar fi ca unitățile în neregulă să fie amendate sau chiar închise inclusiv de agenți și agenții de rând ale consumatorilor, nu doar de cel care se crede și se poartă precum The Big Boss.

Ei, și cum spuneam, în timp ce Piedone răvășea unitățile comerciale din Arad, pe Capitol Hill, în Senat, în Washington, Cory Booker vorbea în continuare. Împotriva lui Trump și pentru salvarea spiritului american, așa cum a punctat de nenumărate ori în cele 25 de ore și cinci minute cât a vorbit. Desigur nu fără întrerupere, dar fără să părăsească pupitrul, oprindu-se doar să asculte interpelările, întrebările colegilor care astfel, conform regulii, îi acordau câteva minute să își tragă sufletul.

E vorba aici de un obicei vechi în parlamentele tradiționale, printre care și cel american, de a ține o cuvântare numită filibuster și care are ca scop întârzierea luării unor măsuri legislative considerate neavenite de cel care cuvântă în numele celor care nu sunt de acord. Strict formal, cuvântarea lui Booker, primul senator de culoare din New Jersey, nu a fost un filibuster, fiindcă nu încerca să obstrucționeze nicio hotărâre parlamentară concretă, încerca doar să atragă astfel atenția asupra situației dramatice în care a ajuns democrația americană sub Trump.

Până ieri, cea mai lungă cuvântare filibuster din Senatul american era cea din 1957 a democratului Strom Thurmond împotriva votării legii care punea capăt segregării rasiale din SUA. Acest „speech” a ținut 24 de ore și 18 minute, nereușind însă să oprească, eventual doar să întârzie, votarea și punerea în practică a legii drepturilor civile din 1957. Lege urmată și de altele, astfel încât în zece ani, cel puțin din punct de vedere legal, diferențierile rasiale au fost desființate în SUA.

Înainte de a prezenta performanța lui Booker, e indicat să clarificăm condițiile: vorbitorul de la tribună nu are voie să stea jos sau să părăsească podiumul – e vorba aici înainte de toate de nevoia de ușurare – și nici să se oprească pentru o pauză, două. Ajutorul este reprezentat doar, așa cum am pomenit mai sus, de intervenția colegilor care astfel îl susțin efectiv și fizic pe vorbitorul cu care sunt de acord.

Cory Booker a vorbit împotriva ordinii instalate de două luni în America de către Donald Trump 25 de ore și cinci minute, doborând astfel recordul de până acum. Numai că aici nu performanța fizică este esențială – chiar dacă reținem că Booker a jucat fotbal american și este vegetarian – ci gestul prin care politicianul indică elementul esențial al democrației: discuția, dialogul, punerea de acord în spiritul legii și al omeniei dintotdeauna. Nefăcând această distincție, ajungem exact acolo unde dorește regimul Trump – putinizat după Dughin, să ne amintim -, cel care a calificat gestul lui Booker drept o „cascadorie”.

Și uite așa, în final, ajungem să realizăm că esența democrației este reprezentarea în condițiile legii. Iar pentru asta cei care ne reprezintă nu trebuie să facă altceva decât să ne reprezinte pe bune. Mai concret, să ne reprezinte interesele adevărate, reale, nu cele inventate și vânturate demagogic tocmai pentru a ne aburi.

Pericolul cel mai mare pentru democrație este ideea mântuitorului cotidian, al omului deosebit și peste ceilalți care vine să ne salveze. În realitate, astfel de oameni nu există în politică, există în schimb autoritari orgolioși,  și care, ahtiați după putere, se erijează în salvatorii poporului.

E un trend mai nou, la modă și pe la noi, în fond exemplele abundă și în țările mari. Așa cum a fost Georgescu, un trumpișor așa, așa cum se luptă acum toți candidații noștri la prezidențiale pentru votanții amețiți și părăsiți de el, încercând să uite că dușmanul fundamental al democrației este dorința de putere cu orice preț. Chiar cu prețul trădării interesului general.

Iar văzut de aici gestul senatorului din New Jersey este un apel la normalitate, un semnal de alarmă pentru cei care nu fac diferența între popor și tagma jefuitorilor…

Citește și:

Piedone, tăticule, și ura noastră cea de toate zilele