vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day – Patria celui laș și leneș

    de Lajos Notaros | 4 martie 2021, 8:25 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    13

    În zilele din urmă am luat parte la mai multe întâlniri, discuții legate de situația Teatrului Vechi.

    Era de fiecare dată prezent și Gyuri Schwartz, cel mai important scriitor în viață al Aradului, un om care la o vârstă nu tocmai fragedă ținea să nu lipsească de la nicio întâlnire care viza acest obiectiv simbolic al orașului nostru, simbol amenințat cu dispariția în mijlocul nepăsării generale.

    Am sprijinit cum și cât am putut, așa cum a făcut și portalul la care scriu acum, eforturile sale, chemarea sa la activism civic, concretizat prin cele aproape 1500 de semnături strânse de Special Arad pentru păstrarea Complexului Hirschl în proprietatea Aradului și a arădenilor.

    1

    Desigur 1500 de semnături nu sunt foarte multe într-un oraș care în culmea gloriei sale avea 200 000 de mii de locuitori, dar este enorm într-unul care a pierdut în deceniile din urmă un sfert din populația sa, nemaivorbind de oamenii care au plecat și care nu au plecat de bine.

    Îl știu pe Gheorghe Schwartz de decenii bune, am fost alături de el și la pornirea de acum 26 de ani al primului studio de televiziune particulară din România.

    A fost și atunci o inițiativă entuziastă, dar care s-a terminat în coadă de pește, cum se spune în jargonul pe care un scriitor îl folosește doar ca figură de stil, mi-este mare teamă ca inițiativa în fruntea căreia s-a pus acum Gyuri să nu se termine la fel.

    Cauzele ar fi cam identice.

    Înainte de toate decăderea orașului, pierderea personalității sale, o anumită deculturalizare care pune înainte de tot și toți câștigul, neavând sensibilitate pentru lucrurile mai rafinate, cum ar fi cele produse în și prin cultură, indiferent dacă asta înseamnă arhitectură, urbanism, literatură, muzică sau arte plastice.

    Sindromul e grav, fiindcă, indiferent dacă își dau seama sau nu, cei care pleacă o fac nu doar din cauza lipsei de posibilități economice și materiale, ci mai ales acestui fenomen de decădere culturală și spirituală care este rezultatul faptului că pe un hoit nu se așează lebedele, ci doar păsările de pradă și hoitarii înconjurate de hiene și șacali.

    Poate de asta și de altele asemenea, formarea unui grup care își asumă preluarea și renovarea complexului Hirschl – în acest deceniu acest obiectiv face 200 de ani, ceea ce nu este deloc puțin dacă ne gândim că Aradul acesta pe care îl cunoaștem cu toții s-a născut în urmă cu 250 de ani – este un eveniment care merită să fie marcat. Marcat și susținut de toți cei care se definesc ca arădeni, indiferent de când locuiesc aici și ce cred ei despre ceea ce se întâmplă acum orașului.

    Nu este vorba de ambiția sau orgoliul cuiva, de pamplezirul unor indivizi care se cred și se dau intelectuali sau oameni de cultură.

    Este vorba de ceva mult mai simplu și elementar.

    2

    În orice comunitate există acel grup de oameni care se ocupă tocmai de crearea mediului cultural în care trăiește comunitatea respectivă. Nu sunt cu nimic deosebiți de cei care fac și repară drumuri, construiesc case și întrețin parcurile, doar atât că ei asigură atmosfera necesară ca ceilalți să se simtă bine în această comunitate. Cântă și dansează, scriu și desenează, împodobesc viața de zi cu zi cu aceste „creații” ale lor, oferind celorlalți liniștea că nu trebuie să se mute în alt oraș dacă vor să vadă un spectacol de teatru ca lumea, să asculte un concert de calitate sau să caute o ilustrație frumoasă pentru camera de zi proaspăt renovată.

    Într-un fel ei sunt saltimbancii din vechile târguri, circarii și înghițitorii de flăcări în jurul cărora se aduna lumea la târg, după ce reușea să facă o mică afacere.

    Numai că pentru acești înghițitori de săbii moderni, fie că sunt scriitori, muzicieni, actori sau pictori, comunitatea trebuie să creeze spații și timp de manifestare.

    Altfel aceștia pleacă acolo unde vor găsi acest spațiu și timp.

    În Aradul în care Biblioteca Județeană a fost condusă de cel care a devenit de ieri subprefect – ce treabă are biblioteca cu prefectura, oare? -, lăsând cărțile pentru putere, în care cea mai valoroasă clădire din centru este lăsată să se prăbușească pentru a face loc unui gheșeft de doi bani, acești oameni ai spectacolului și artelor de tot felul nu au cum să se manifeste.

    3 1

    Este aproape simbolic că în fruntea inițiativei pentru salvarea Teatrului Vechi s-a pus un scriitor, trecând peste vârsta sa care nu mai este una a revoltei și a implicării riscante, încercând cu un ultim efort să trezească lumea din jurul său, să le spună că nu este indiferent dacă trăiesc într-un oraș decrepit și adormit laș în lene sau trăiesc într-un oraș cu pretenții, mândrie, chiar orgoliu pentru că este așa cum este, incomparabil cu orice alt oraș.

    Copil fiind, tata, un bărbat pe care nu l-am văzut temându-se vreodată, îmi repeta pe când observa că sunt speriat de ceva sau frica pune stăpânire pe mine: fricoșii nu au patrie!

    Cred că spunea atunci ceva mult mai profund decât își reprezenta el pe moment: o comunitate viabilă înseamnă muncă, libertate și solidaritate, susținerea celui aflat în dificultate, implicarea atunci când este nevoie.

    Lașii și puturoșii nu au cum să formeze o comunitate…

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Când ȘOȘOCISMUL este forma agreată, susținută și prioritizată de membrii „comunității”, preocuparea pentru ce întradevăr contează este nulă. Am curaj să pun pariu „pe oricât” că nu ajungem la 10% a celor ce știu care-i „treaba” cu Teatrul Vechi, din toată populația orașului. Mulți din ei nici nu știu unde se află.
      .
      Absolut de acord cu tatăl dumneavoastră și cu „Lașii și puturoșii nu au cum să formeze o comunitate…”!!! Așa este, fiindcă rezultatele acestei situații actuale din Arad se văd peste tot.

      +4 voturi
      +1
      -1
    2. Teatrul Hurschl … să fie refăcut, renovat, reînviat.
      Proprietar este o persoană privată care nu are obligații de susținere a culturii. Sarcina susținerii culturii o are statul prin autoritățile locale sau poatew chiar cu implicarea celor centrale.
      Fiindca statul nostru este o loaza fara creier si suflet aidoma politrucilor care-l reprezintă sau care l-au confiscat și trecut pe CF-ul lor nu face nimic. Nici nu trebuie fiindcă nu-t treaba statului să deruleze proiecte imobiliare și să organizeze într-o economie de piață activități economice din zona artelor. Singurul lucru pe care l-a făcut statul nostru uimitor de redus a fost să impună proprietarului ceva nelegal, respectiv să păstreze destinația clădirii ca teatru. Noaptea minții cum reușește statul nostru să afecteze proprietatea privată și câți proști pun botul.
      Dacă ar fi stat de drept și cu respect pentru proprietatea privată și conștient de resorturile unei economii de piață statul ăsta ar fi putut imagina o linie de finanțare, scutiri de impozite și taxe împreună cu un sistem sancționator pentru situația actuală urbanismului afectat de mizeria aia de clădire.
      Și cine-și imaginează că un teatru privat va avea mai mult succes decât decât monstrul ăla parțial inutil la care-i zice teatrul de stat?
      La cum arată clădirea aia nu există altă soluție corectă decât demolarea. Dacă ar exista o încurajare pentru reconstrucția unei funcțiuni de teatru împreună cu valorificarea spațiilor de la parter, împreună cu altceva … poate va ieși ceva.
      … dar așa doar să aștepți să vină cineva să bage sacoșe multe de bani în ceva ce nu mai poate fi reabilitat și apoi să fii obligat să păstrezi funcția de teatru care nu aduce nici confort, nici liniște, nici prestigiu, nici imagine și nici bani, este absolut idiot.
      Aici se cere un proiect coerent care să angreneze investitori, oameni de cultură, societate civilă dar proiectele astea nu prea au cum să meargă, așa cum limpede se explică în articol, într-un oraș aflat în precaritate culturală, în plin proces de ruralizare, o reflecția a nivelului cultural al politrucilor veniți de prin satele județului care ocupă toate posturile din administrația și politica locală.

      --4 voturi
      +1
      -1
      • Nu e vorba de a redeschide un teatru care a fost închis acum 100 de ani. De fapt, acum 150.
        Este vorba de valorificarea modernă a acelui complex de clădiri cu valoare istorică și simbolică deosebită pentru Arad.
        Bineînțeles, dacă se va ajunge la asta, poate fi folosit și pentru spectacole de teatru, dar pe lângă asta, cei care gândesc viitorul posibil al acelei clădiri au în față un centru cultural complex, modernizat conform cerințelor de acum și care să ofere spațiu de manifestare pentru diferitele forme – literatură, arte plastice, muzică, spectacol – de creativitate culturală din Arad.
        Dacă nici acum nu înțelegeți, trebuie neapărat să intrați politică, dacă nu ați făcut-o până acum.

        +2 voturi
        +1
        -1
        • D-le, am pus o intrebare de bun simt, pragmatica, aș sublinia, pt. ca se refera la un fapt concret: teatrul vechi e inchis de 100 de ani ! Deci nu merge cu scuza ca l-au inchis comuniștii, inchzitia sau cucerirea romană.
          Legat de posibilele lui utilizari, va reamintesc ca exista deja acele institutii si spatii, si care, nici inainte dar nici dupa pandemie, nu au fost sau vor fi utilizate la potentialul lor real.
          Eventualitatea renovarii si punerii teatrului vechi in valoare de catre primarie, ar insemna doar cresterea unor cheltuieli, deci taxe si impozite mai mari. Dar centrul e mort, doar farmacii, case de pariuri si shaormerii.
          Politica e doar pt. hoți.

          --1 voturi
          +1
          -1
          • Iar eu v-am răspuns cum am putut eu mai bine.
            Ideea răspunsului intră în măruntaiele convingerii Dvoastră după care asta este situația, politica este o curvă, deci să-și vadă fiecare de treaba lui.
            Ei, aici e aici, unii mai cred, în ciuda tuturor aparențelor, că treburile publice sunt și treaba lor.
            Informațiile Dvoastră sunt aproximative. Teatrul, mai precis complexul de clădiri Hirsch, a funcționat până la începutul anilor 2000 ca un important sediu al culturii arădene. Aici se țineau serate literare, spectacole de tineret și underground, inclusiv a fost un loc privilegiat al festivalului unicat în România. Nu degeaba s-a deschis acolo cafeneaua Joy s , una literară până nu demult, este drept mai nou fără nicio legătură cu viața culturală a orașului.
            Asta ca să nu mai vorbim că în teatrul ce s-a închis după ce s-a deschis teatrul mare, cel care funcționează și acum, în sala respectivă a fost dată în funcțiune primul cinematograf din oraș – Urania – care a funcționat sub diferite alte denumiri până la sfârșitul anilor șaizeci din secolul trecut.
            Nu comuniștii sunt de vină pentru ce se întâmplă acum, ci cei care ar fi chemați să administreze cum se cuvine orașul.
            Faptul că mai sunt arădeni care cred că nu mor câinii când vor lupii, e chiar bine, în ciuda tuturor aparențelor…

            --1 voturi
            +1
            -1
    3. „Lașii și puturoșii nu au cum să formeze o comunitate…” din pacate o fac fara sa vrea. Si formeaza o comunitate, uneori chiar o majoritate. Daca ar putea schimba programul la teatru cu telecomanda, probabil ar mai multi amatori. Dar teatrul te obliga sa gindesti si acesta, uneori poate fi un proces dureros. Mai bine un program la TV, sa schimbam canalul imediat ce ne plictisim (circa de trei ori pe secunda) si sa preferam publicitatea care ne face sa ne simtim bine. Televizorul il poti avea, este al tau si te crezi stapin cu telecomanda in mina. Teatrul nu, este al tuturor. Este cum spunea Fromm, a fi sau a avea. Prin teatru, existi, traiesti, esti. Prin televizor, ai. Si vrei tot mai mult.

      +4 voturi
      +1
      -1
    4. Problema nuantata.
      Daca teatrul a fost nationalizat acolo a fost ruptura functionala. Ca in toata romania DE CLADIRILE NATIONALIZATE S-A ALES PRAFUL. Nu din romanilor ci din cauza intreruperii proprietarilor firesti ai unui imobil.
      In final nu are sens sa cautam vinovati. Identitatea aradului sta in mult mai multe lucruri. Inclusiv in a ne asuma trecutul prin nationalizarile nefiresti care au patat si orasul nostru. Nu este oare si aceasta o parte din istoria noastra? Poate teatrul vechi trebuie sa ramana un bold al neputintei noastre de a invinge raul facut de comunisti. …

      +1 voturi
      +1
      -1
      • Ati simplificat, nu ați nuanțat.
        Aici e vorba de o situație concretă, ceva clar și limpede, problema este chiar simplă, ceea ce lipsește este bunăvoința și priceperea administrației.
        Probabil nu există un oraș în Europa care să manifeste o așa nerușinată nepăsare pentru un loc simbolic al trecutului său.

        +2 voturi
        +1
        -1
    5. draga enola gay,
      2 situatii
      ai nevoie de un mecena,si aradul nu-l are;poate peste 10 ani
      ai nevoie de 0 masa critica de oameni de cultura,pe care iara nu-i avem;pulime gramada
      case noi de 200000 la tot pasul; sa stringi 200000 sa salvezi o cladire simbol, greu
      cultura trece prin burta,oricand,oriunde in lume;nu fii asa pesimist

      --1 voturi
      +1
      -1
    6. Autoritatile locale care sunt depășite de solutiile pt. teatrul vechi, cum credeti ca vor reusi eventuala reabilitare si dezvoltate a cetatii in cazul in cate aceasta va fi cedata primariei ?
      De fapt, cetatea este doar o marota electorala, Aradul nu are puterea financiara pt. reabilitarea si administrarea unui asemenea obiectiv, la fel si pt. teatrul vechi.

      0 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Ion

    7 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.