În zilele din urmă am luat parte la mai multe întâlniri, discuții legate de situația Teatrului Vechi.

Era de fiecare dată prezent și Gyuri Schwartz, cel mai important scriitor în viață al Aradului, un om care la o vârstă nu tocmai fragedă ținea să nu lipsească de la nicio întâlnire care viza acest obiectiv simbolic al orașului nostru, simbol amenințat cu dispariția în mijlocul nepăsării generale.

Am sprijinit cum și cât am putut, așa cum a făcut și portalul la care scriu acum, eforturile sale, chemarea sa la activism civic, concretizat prin cele aproape 1500 de semnături strânse de Special Arad pentru păstrarea Complexului Hirschl în proprietatea Aradului și a arădenilor.

Desigur 1500 de semnături nu sunt foarte multe într-un oraș care în culmea gloriei sale avea 200 000 de mii de locuitori, dar este enorm într-unul care a pierdut în deceniile din urmă un sfert din populația sa, nemaivorbind de oamenii care au plecat și care nu au plecat de bine.

Îl știu pe Gheorghe Schwartz de decenii bune, am fost alături de el și la pornirea de acum 26 de ani al primului studio de televiziune particulară din România.

A fost și atunci o inițiativă entuziastă, dar care s-a terminat în coadă de pește, cum se spune în jargonul pe care un scriitor îl folosește doar ca figură de stil, mi-este mare teamă ca inițiativa în fruntea căreia s-a pus acum Gyuri să nu se termine la fel.

Cauzele ar fi cam identice.

Înainte de toate decăderea orașului, pierderea personalității sale, o anumită deculturalizare care pune înainte de tot și toți câștigul, neavând sensibilitate pentru lucrurile mai rafinate, cum ar fi cele produse în și prin cultură, indiferent dacă asta înseamnă arhitectură, urbanism, literatură, muzică sau arte plastice.

Sindromul e grav, fiindcă, indiferent dacă își dau seama sau nu, cei care pleacă o fac nu doar din cauza lipsei de posibilități economice și materiale, ci mai ales acestui fenomen de decădere culturală și spirituală care este rezultatul faptului că pe un hoit nu se așează lebedele, ci doar păsările de pradă și hoitarii înconjurate de hiene și șacali.

Poate de asta și de altele asemenea, formarea unui grup care își asumă preluarea și renovarea complexului Hirschl – în acest deceniu acest obiectiv face 200 de ani, ceea ce nu este deloc puțin dacă ne gândim că Aradul acesta pe care îl cunoaștem cu toții s-a născut în urmă cu 250 de ani – este un eveniment care merită să fie marcat. Marcat și susținut de toți cei care se definesc ca arădeni, indiferent de când locuiesc aici și ce cred ei despre ceea ce se întâmplă acum orașului.

Nu este vorba de ambiția sau orgoliul cuiva, de pamplezirul unor indivizi care se cred și se dau intelectuali sau oameni de cultură.

Este vorba de ceva mult mai simplu și elementar.

În orice comunitate există acel grup de oameni care se ocupă tocmai de crearea mediului cultural în care trăiește comunitatea respectivă. Nu sunt cu nimic deosebiți de cei care fac și repară drumuri, construiesc case și întrețin parcurile, doar atât că ei asigură atmosfera necesară ca ceilalți să se simtă bine în această comunitate. Cântă și dansează, scriu și desenează, împodobesc viața de zi cu zi cu aceste „creații” ale lor, oferind celorlalți liniștea că nu trebuie să se mute în alt oraș dacă vor să vadă un spectacol de teatru ca lumea, să asculte un concert de calitate sau să caute o ilustrație frumoasă pentru camera de zi proaspăt renovată.

Într-un fel ei sunt saltimbancii din vechile târguri, circarii și înghițitorii de flăcări în jurul cărora se aduna lumea la târg, după ce reușea să facă o mică afacere.

Numai că pentru acești înghițitori de săbii moderni, fie că sunt scriitori, muzicieni, actori sau pictori, comunitatea trebuie să creeze spații și timp de manifestare.

Altfel aceștia pleacă acolo unde vor găsi acest spațiu și timp.

În Aradul în care Biblioteca Județeană a fost condusă de cel care a devenit de ieri subprefect – ce treabă are biblioteca cu prefectura, oare? -, lăsând cărțile pentru putere, în care cea mai valoroasă clădire din centru este lăsată să se prăbușească pentru a face loc unui gheșeft de doi bani, acești oameni ai spectacolului și artelor de tot felul nu au cum să se manifeste.

Este aproape simbolic că în fruntea inițiativei pentru salvarea Teatrului Vechi s-a pus un scriitor, trecând peste vârsta sa care nu mai este una a revoltei și a implicării riscante, încercând cu un ultim efort să trezească lumea din jurul său, să le spună că nu este indiferent dacă trăiesc într-un oraș decrepit și adormit laș în lene sau trăiesc într-un oraș cu pretenții, mândrie, chiar orgoliu pentru că este așa cum este, incomparabil cu orice alt oraș.

Copil fiind, tata, un bărbat pe care nu l-am văzut temându-se vreodată, îmi repeta pe când observa că sunt speriat de ceva sau frica pune stăpânire pe mine: fricoșii nu au patrie!

Cred că spunea atunci ceva mult mai profund decât își reprezenta el pe moment: o comunitate viabilă înseamnă muncă, libertate și solidaritate, susținerea celui aflat în dificultate, implicarea atunci când este nevoie.

Lașii și puturoșii nu au cum să formeze o comunitate…