Trăim într-un timp în care everything goes, adică merge orice.
Nu mai există reguli și standarde generale, aplicabile oricui și oriunde. Din vechile norme au mai rămas câteva, dar și acestea mult „liberalizate”. Da, ne spune vecinul, este de dorit să spui mereu adevărul, dar depinde totuși cui, unde și cum.
Și cu asta am intrat direct în tema noastră, fiindcă, precum bine știm, sunt domenii, precum politica unde normele nu sunt de natură etică sau estetică, ci țin de logica puterii. Politica este prin excelență domeniul „depinde”. Și ca să cităm și din clasici, domeniul prin excelență unde interesul poartă fesul.

Presa s-a născut în politic. Primele publicații periodice din secolele XV-XVI, foi volante, serveau luptele dintre diferitele orientări religioase – este vorba de perioada reformei înainte de toate -, respectiv a grupărilor politice, de puterea care se coagula în jurul diferitelor grupuri religioase. E bine să nu uităm că primii coloniști americani erau de fapt ”refugiați politici” din Anglia, plecați să își găsească libertatea departe de patria mamă care nu tolera noua lor credință.
Însă pe aici pe la noi presa – pe atunci încă exclusiv scrisă și tipărită, de unde și denumirea generică – nu a avut copilărie, nici măcar adolescență, a apărut, cum ar veni în plină maturitate, așa cum se întâmpla pe atunci, înrolându-se direct în armată. Această întârziere de cel puțin două secole – anii șase sute în occident, secolul XIX pe la noi -, așa cum se întâmplă cu oamenii fără copilărie și adolescență, a lăsat urme în comportamentul presei de pe aici până în zilele noastre.
Iar când am început și noi să ne tratăm pentru copilăria furată a venit peste noi Internetul.

Așa că, mai nou, cum am pomenit din start, merge orice, ceea ce înseamnă în mare că nimic nu are importanță. Trăim într-o eră a relativismului absolut, războiul este operațiune specială, diferențele doar enervează, iar valoarea a devenit o vorbă inventată de dânșii. Nu știm exact cine sunt dânșii, dar nici nu contează.
Coborând din nori, dăm de problema noastră micuță și nesemnificativă. Orice comentator mai pornit – și majoritatea sunt cam porniți – ne va spune că în loc să spunem lucrurilor pe nume, batem apa-n piuă. Fiindcă așa este dacă totul e relativ și poate fi înlocuit. Nu adevărul, fiindcă cine știe de fapt care este adevărul, puterea contează, în cazul nostru cine strigă mai tare sau produce un text, chiar dacă nițel cam pe lângă gramatică, dar care sună tare din coadă și le zice.
Cum e firesc, toate acestea duc la relativizarea importanței și a funcțiilor presei. Informarea nu mai este o problemă, verificarea informației nu ar trebui să fie, așa încât chiar te întrebi la un moment dat: ce nevoie mai este de presă, de tipii ăia țâfnoși și suficienți care se cred ziariști? Și într-adevăr, relativismul pe de o parte provoacă relativismul pe partea cealaltă: cu jurnaliștii vechi pe terminate, tinerii veniți din puzderia de școli jurnalistice în care predau „tainele” meseriei oameni care nu au făcut jurnalism în viața lor decât pe Facebook, situația pare fără ieșire.
Pare, dar, așa cum se întâmplă de obicei, nu e.

Soluția este simplă, ca de altfel în toate cazurile când noutatea și lipsa de cunoștințe produc astfel de crize de „trecere” de la un model la altul. Este evident că vremea ziarelor clasice s-a terminat, dar tot la fel de evident ar trebui să fie că folosirea noilor forme de presă trebuie învățată. Nu e nimic deosebit aici: la apariția presei pe hârtie, cititorii nu treceau de 10% din populație. Analfabetismul era general, situația a fost schimbată abia pe la sfârșitul secolului XIX prin eradicarea acesteia în țările mai dezvoltate, înainte de toate în Europa și America de Nord.
Acum e momentul unei ”alfabetizări” digitale, învățarea modului propriu și eficient de folosire a tehnicilor comunicării virtuale. Să nu intrăm în amănunt, dar așa cum populația globului a fost alfabetizată în cursul secolelor XIX-XX, poate reușim să învățăm folosirea adecvată a noilor tehnici comunicaționale mai repede. În fond e vorba doar de conștientizarea că lumea nu este pe ecrane, ci dincolo de ele, mai mult decât atât, chiar și ecranele fac parte din lume.

În plus, așa cum atunci cu alfabetizarea, s-a înțeles în cele din urmă că nu toți care știu să citească și să scrie sunt și poeți și scriitori, poate vom înțelege și noi că a „posta” nu înseamnă să faci jurnalistică, paginile de socializare nu înlocuiesc presa, ci o distribuie eventual, iar elevația cuiva care se manifestă pe Facebook nu constă în înjurarea presei și în general al celor care nu fac, gândesc sau vorbesc ca el, ci în capacitatea de a discerne grâul de neghină – o chestie pe care strămoșii puneau mare accent – respectiv conținutul valoros de superficialitățile pretențioase care se îmbracă în haine de sărbătoare și se machiază în vedete.
E chiar simplu: virtualul poate arăta orice și chiar inversul. Omul cult în viitor nu va fi cel care a citit tone de cărți, ci acela care identifică exact prostia care se maschează în inteligență.
Este drept, poate pentru asta nu strică să citească și niște cărți…