Nu am avut intenția să scriu despre fluviul de șușanele și cioace care va curge timp de două săptămâni prin Arad sub pretextul că se serbează Ziua Aradului.
Am văzut primele reacții, am citit amuzat nelămurirea fostului meu student și coleg Andrei Fuliaș despre Sarmaliada care nu este Sarmalion, am văzut dezlănțuirea „opoziției” arădene reduse mai mult la Domnul Fifor și simpaticul Alecu Chiriță, am zis, ajunge, nu mă bag eu unde nu-mi fierbe oala. Asta ca să nu pomenesc de troaca pentru porci.
Numai că mi-am petrecut o înainte de amiază în Aradul Nou. Da, mă rog, un alt oraș până nu de mult, însă de o vreme un cartier al Aradului. Aveam treabă cu mașina, este un service acolo în care am încredere.
Așa că, în timp ce mecanicul muncea, m-am pus pe o bancă în fața bisericii și mă uitam la oameni. Lejer, liniștit, cum n-am mai făcut-o de mult, aveam vreme cel puțin două-trei ore.

Oameni de toate felurile. Tineri și bătrâni, pe bicicletă sau pe jos, bărbați și femei. Cu treburile cotidiene, cumpărături sau pur și simplu ieșiți la plimbare cu cățelul. Mă uitam la ei, la ținuta lor, la fețele lor.
Și după o vreme, gândindu-mă și la profesionalismul și seriozitatea atentă cu care am fost tratat la service – da, mașina a fost pusă la punct în nici trei ore, la un preț absolut onorabil -, meditând la tristețea și plictisul de pe fețele oamenilor care îmi treceau în fața ochilor, am zis că oamenii aceștia merită mai mult.
Gândindu-mă la ei am simțit că e datoria mea să spun că administrația arădeană actuală, poate fără să realizeze – ceea ce e și mai rău -, își bate joc de Arad, dar mai ales de cei care înseamnă de fapt orașul: locuitorii acestui oraș, arădenii.
Inclusiv cu aceste serbări departe de a fi galante (vezi filmul franco-românesc de la sfârșit) și care nu serbează Aradul și locuitorii săi, negându-și motto-ul din start: ”De la arădeni pentru arădeni”. Sunt de fapt doar pentru ei, pentru cei din jurul lor, indiferent dacă interesați sau nu, oricum, fiți pe pace: nimeni nu are șanse dacă nu își depune obolul. Fie bănește, fie prin zâmbete mieroase.

Și nu e vorba neapărat de caracterul popular-câmpenesc al evenimentelor, de faptul că viața culturală arădeană, atât cât mai este, a fost efectiv neglijată cu ocazia acestor „serbări”, numite pompos Zilele Aradului.
Preluate de altfel de la cei care le-au organizat prima oară și cei care puneau un accent deosebit pe „ziua Aradului” și care este, să se știe, 21 August, ziua în care comisarul regal, în fața unei audiențe numeroase, a citit diploma regală care declara Aradul oraș liber regesc. În ziua respectivă clopotele orașului au început să bată începând cu orele 5-6 de dimineața. Ce ziceți de asta, Domnule Bibarț?
Să vedem programul din 21 August a „zilelor Aradului”: Picnic Festival, Kid s Land și Târg estival în Parcul Eminescu, Boulevard Food & Fun pe Revoluției, Sweet Bar în parcul din Gai. Noroc că sunt în românește, că altfel n-am ști și nu s-ar povesti. După câteva programe pentru copii, ziua se încheie cu un concert al unor interpreți arădeni în fața Primăriei, respectiv cu un Spuma Party pe ștrand, acompaniat de The Motans. Zici că suntem la Honolulu, nu la Arad.
Altfel spus, nimic despre evenimentul pe care îl sărbătorim de fapt, citirea diplomei, nimic despre istorie și semnificația momentului.
Prin alte părți – prin anii de început ai mileniului s-a încercat și pe aici – asemenea momente sunt sărbătorite cu înscenarea evenimentului – teatru avem, birjari, de asemenea, ca de costume de epocă să nu mai vorbim -, respectiv cu evocarea atmosferei de atunci, de când, în fond, Aradul a devenit oficial oraș. De altfel, modul în care edilii de acum au conceput aniversarea oglindește perfect nivelul lor cultural și intențiile pur electoral-politice de a transforma totul în discurs manelistic, așa cum le place lor și cred ei că place și „boborului” pe care contează.

Evenimentele cu adevărat arădene, eventual cu relevanță culturală, lipsesc cu desăvârșire. Până și Târgul Produselor Arădene, cum necum a fost organizat în fața Consiliului Județean acum o săptămână, în prezența mirifică a celor trei pălărioși de pe acum celebri. Fără să mai vorbim de faptul că unul dintre artiștii plastici arădeni importanți ai ultimilor 50 de ani tocmai și-a sărbătorit o vârstă rotundă. Expoziția cu această ocazie putea foarte bine să intre ca punct de program în Zilele Aradului. Cum? Ce? Cultură, vezi să nu scoată băieții pistolul!
În afara de concertul în aer liber al Filarmonicii din 22 August – o zi după 21, deci – în puzderia de „evenimente” nu vei găsi unul cu relevanță istorică sau culturală pentru Arad.
Doar ce cred ai noștri lideri că place proștilor care îi aleg și care culminează cu vestita de pe acum „Sarmaliadă” de la Port Arthur din 28 August.
Cred că va fi un „festin” de sarmale la Port Arthur, ceea ce sună foarte bine și nu am nimic de obiectat. Să fie! Poate nu tocmai în August, nu de alta dar sarmaua pe aici, pe la noi, în mod tradițional, este mâncare de toamnă-iarnă, după ce se acrește varza și se taie porcul. Se pare că e în loc de „cătlane”, cine știe de ce nu se mai merge pe „gulaș”, o mâncare tipică de sfârșit de primăvară-vară, având în vedere că la bază se făcea din resturi, din ce mai rămânea după ce păstorii ajungeau la sfârșitul proviziilor.

Desigur, asemenea considerente par aiurea unora care cred că supermarketurile sunt de când e lumea sau că Julius Caesar a primit vestita vorbă „zarurile au fost aruncate” pe sms.
În final doar atât: baiul nu e că de „zilele Aradului” sunt foarte multe evenimente poporane, de masă, bazate pe mâncare și băutură și muzică de petrecanie. Asemenea evenimente – ca să vezi – au avut loc și în cele 7 zile cât a stat comisarul regal care a adus diploma la Arad.
Problema e că sunt doar asemenea evenimente, iar tradiția istorică și culturală arădeană care este apropoul și ar trebui să constituie miezul sărbătorii dispare complet printre ele…