Enola Day: Gargara cu gara
Voi fi luat la rost, știu.
Că nu văd părțile bune, nu știu decât să cârtesc, să descopăr partea nereușită a lucrurilor.
Și a realizărilor.
Probabil e în mine chestia asta, poate am avut o copilărie nefericită, un tată dominator, o mamă delăsătoare sau dimpotrivă: am fost un răsfățat, părinții îmi căutau un coarne și iată rezultatul.
Poate că e așa, ceva trebuie să fie, nimeni nu crește în condiții perfecte, nemaivorbind că atunci când se întâmplau toate acestea, steagurile cu secera și ciocanul fâlfâiau de 1 Mai și 23 August pe Bulevardul Republicii. C-așa se numea pe atunci.
Și cum spuneam, se poate, dar gara asta nouă și minunată a Aradului tot urâtă e.
Monstruoasă chiar cu toată tehnica subiacentă.
Că așa ni se spune: de acum nu există gară mai modernă în țară. Ce să zici la una ca asta: e rău destul dacă asta este cea mai tare. Gândiți-vă câte gări mai sunt, cât timp ne va lua să le modernizăm și pe alea măcar pe jumătate.
Numai că, așa ponosită cum era, gara chiar era frumoasă. Avea prezență, avea atmosferă, e drept, tehnica era la nivelului împăratului, trăgea țugul, câteodată de la capăt mai venea așa o boare de reziduuri umane dar era, orice s-ar spune, măreață.
Știu ce vorbesc. Nu mai circul cu trenul de ani buni dar sunt nevoit ca de cel puțin două ori pe lună să vizitez gara. S-o aștept pe fiică-mea sau s-o petrec la sfărșitul sejurului ei obligatoriu la părinți. Am mai primit și petrecut și alți oaspeți: unguri, sloveni, polonezi, germani, englezi, francezi. Primul lor șoc a fost gara: vai, da’ ce frumoasă e, păcat că nu e întreținută.
Invariabil și sub impresia primului contact, nu de conveniență sau politețe. Că atunci îmi spuneau: vai, da’ ce bine arătați!
Iar acum, prin modernizare, au urâțit-o.
De parcă ar fi obligat o femeie frumoasă de vârstă mijlocie să se îmbrace ca o fetișcană. Să se facă de râs, să nu mai observăm frumusețea ei firească.
Holul, agresat deja cu cele șase basoreliefuri social-realiste date cu argint de șpohert, prezentând diferitele momente ale clasei muncitoare victorioase, a fost desființat pur și simplu prin scara rulantă care pornește din mijlocul lui.
Ieșirea directă pe primul peron este amenințată și de cele două lifturi la vedere care încadrează ușa. Scara rulantă – Dom’le, ce invenție extraordinară! – te duce în pasarela care traversează pe sus liniile, ieșind din clădirea masivă și totuși aeriană a gării precum un coridor cu bandă rulantă dintr-un siloz de cereale.
Funcțional, nimic de zis, numa’ că dă ca naiba acolo, ca să ne mai amintim de fostul idol al femeilor de la Apaca.
Pentru cei care se informează exclusiv de pe google și facebook să le spunem că Piața Gării rămâne la fel.
Adică s-a modernizat gara, de fapt linia ferată pentru trenuri de mare viteză, însă piața din fața ei rămâne la fel de veche precum locomotiva care o decorează.
Prin anii șaptezeci ai secolului trecut s-a pus pentru prima oară problema modernizării acestei piețe, proiectul prevăzând un subteran care să ajungă la peroanele gării, legând piața cu trenurile. Ideea era fundamentată pe travesarea pietonală subterană a întregii piețe, cea mai mare, de altfel, în zona centrală a Aradului.
Din acest proiect – din motive cunoscute – s-a realizat doar subteranul care lega liniile, îngropat acum să nu stea în calea modernizării.
Acest vechi proiect – idei bune au fost și pe vremea lui Ceaușescu, numai că se realizau în parte sau deloc – putea fi reconsiderat, orașul, folosindu-se de oportunitatea oferită de europenii care doresc trenuri de mare viteză, putea foarte bine ca în acest timp, oricum perioada prevăzută pentru terminarea lucrărilor a fost depășită deja cu peste un an, să realizeze și modernizarea pieței.
Poate așa, soluția subterană, care lăsa neatinsă imaginea celei mai bine păstrate gări monumentale din țară, se putea realiza, oferind orașului un nod de circulație modern și, de ce nu, adecvat viitorului.
Pentru cei înnebuniți de ideea scărilor rulante și a lifturilor, menționez, ele puteau fi folosite și în subteran, acesta având câteva avantaje masive pe termen lung față de pasarelă: fiind mai trainic, oferă un spațiu protejat de intemperii și generos pentru ce se poate numi civilizația urbană: cu spații comerciale, chiar culturale, gen galerii, cluburi etc.
În mod sigur era mai costisitor, soluția actuală în sus, copiind tehnologia de construcție a supermarketurilor, excelând prin calitatea ieftină a materialelor, ușurința și rapiditatea lucrărilor.
Numai că o gară care a împlinit deja o sută de ani nu este un supermarket.
O gară nu e făcută să-ți ia ochii, să te amețească prin străluciri de moment și decorațiuni de Crăciun. Este o treabă serioasă, făcută să dureze, să impresioneze prin masivitate și funcționalitate.
Soluția aleasă la Arad este, din nefericire, un nou exemplu pentru modul păgubos în care trăim în prezent, ne amintim de trecut și ne proiectăm viitorul.
De parcă totul ar fi doar vitrină și… de vânzare…
Comentariile portalului
Nimic nou sub soare, mă enervează că avem tradiţie în ineficientă prin modul de selecţie a candidaților. Toţi cei care au susţin agitaţia din ( (...)
Ca la noi la nimeni . Furturi pe fata . Minciuni . Ne iau banii si pe urma ne dau peste nas cu ei .
Cum adică atenționează??????? Pe bune!!!!!!!!!