Îmi iau libertatea ca acum, înaintea campaniei de toamnă în toate cele, să mă opresc preț de șapte mii de caractere – nu din alea, dintr-astealalte! – la o temă care mă preocupă de o vreme, de fapt de când mă imaginez și eu trestie gânditoare.

Nimic local, nimic politic, departe de lumea dezlănțuită și totuși atât de aproape.

Llosa, peruanul laureat al Nobelului pentru literatură, trăieste de o vreme la Londra. Literatură scrie mai puțin, a trecut vremea, cum vom vedea chiar în cele ce urmează.

În 2013 a publicat un eseu despre moartea culturii, tradus în 2015 și în engleză, în care reia această temă care bântuie coșmarurile intelectualitătii cam de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, devenind de-a dreptul neliniștitoare în deceniile de după cel de al II-lea război mondial.

Amintind de Freud și Nietzsche, pomenind în treacăt de avangardiști, Llosa începe prezentarea cataclismului cu gândurile lui T.S. Eliot publicate în 1948 în eseul „Spre o definiție a culturii”. Trece apoi la eseul lui George Steiner din 1971: „In castelul lui Barbă Albastră, spre redefinirea noțiunii de cultură”. Revine la Guy Debord, cel care în plină perioada hippie, în 1967, publica lucrarea-manifest – era, ca și Llosa de altfel, de inspirație marxistă –, „Societatea spectacolului”. Încheie trecerea în revistă a predecesorilor care au abordat subiectul cu Gilles Lipovetsky, profesor la Grenoble, cel care, împreuna cu Jean Serroy, a publicat, in 2008, volumul: „La Culture-monde. Réponse à une société désorientée”. Traducerea în română ar fi relativ simplă chiar dacă noțiunea de Culture-monde nu se poate traduce în oglindă, iar traducerea cultură-mondială nu redă corect noțiunea din original.

Ideea tuturor este simplă, devenită banală de ceva vreme: asistăm cu toții, unii buimaci și dezamăgiți, alții inconștienți și nervoși, la dispariția culturii bazate pe scris, pe literatură, pe carte, locul ei fiind luat de o realitate cu totul nouă, ceva care în sens clasic nici măcar nu poate fi numită cultură.

Poți s-o numești societatea spectacolului sau cultură-lume, contează mai puțin, Llosa se învârte în jurul termenului de divertisment, insistând pe ideea că divertismentul, respectiv formele nenumărate purtătoare de distracție consumistă iau, pe nesimțite, locul formelor culturale clasice bazate pe scris, literatură și carte în cele din urmă.

Povestea este complicată. Pe de o parte o nemaivăzută expansiune tehnologică, pe de alta o dispariție la fel de rapidă a valorilor culturale pe care le credeam imuabile în matricea noastră culturală formată pe îmbinarea moștenirii greco-romane cu cea a monoteismului iudaic. Toate acestea ne-au fost transmise, propagate prin scris, prin cărți, creștinismul, sinteza celor două, ca forma culturală exclusiv europeană, fiind, în continuarea tradiției iudaice, o formă de manifestare ideologică a textului scris, a cărții, cuvântul, cartea fiind, în această realitate, concepte cu un profund simbolism transcendental (Cuvântul Domnului, Cartea Facerii).

Eu prefer să numesc această nouă realitate cultură virtuală. Am mai multe motive chiar dacă termenul pare simplist și prea puțin expresiv, fiind deja obosit de atâta folosință neatentă. Pentru început este jocul cu termenul de virtual, care înseamnă ceva ce nu este dar ar putea fi. Pe urmă, desigur, ar fi tehnologia, această explozie de dispozitive și forme care au darul să dezobiectualizeze realitatea, transformând-o în imagine și sunet. Iar în final ideea cea mai cruntă, problema cea mai deranjantă a acestei schimbări: înlocuirea valorii cu prețul, altfel spus a realitătii cu reprezentarea ei,  a substanțialității cu forma ei întâmplătoare.

Iar cu asta venim și la ideea de încheiere din eseul lui Vargas Llosa.

Ultimul autor citat de el este Frédéric Martel, sociolog francez, cel care, în 2010, a publicat volumul de studii „Mainstream”.

Acesta, în urma cercetărilor sale de pe teren, trage concluzia că până si realitatea surprinsă de Lipovetzky privind mondializarea unei forme minimale, simpliste și primitive de cultură în sens tradițional este a trecutului, ceea ce se mondializează mai nou este spectacolul, show-ul, divertismentul comercial și fără valoare, internetul, confirmând pesimismul lui Eco, nu distribuie valoare și cultură, ci trenduri, mode, obiceiuri de moment, un consens elementar – mainstream – primitiv până la vulgaritate, lipsit de individualitate și reflecție.

Singura carte de care au auzit subiecții lui Martel a fost Codul lui Da Vinci a lui Dan Brown, în rest doar filme, videoclipuri, Shakira și alții asemenea, existențe virtuale care fără consensul fabricat în laboratoarele divertismentului mondial nici n-ar exista ca entităti culturale în sens clasic.

Ei și acum, revenind la oile noastre, vedeți Dumneavoastră pentru ce am insistat, evident anacronic, tocmai pe această pagină de ziar virtual, cu aceste amănunte pretențioase și cât se poate de plicticoase.

Aici, pe la noi, situația este și mai tragică dacă se poate. Noi, pe aici prin Est, abia de am ajuns la formarea unei culturi clasice naționale, și iată suntem aproape obligați – consensul, mainstreamul te obligă mai abitir decât amenințarea venită din afara mediului tău de viață –  să renunțăm la scris, la meditație si reflecție, la citit și gândit pe marginea celor citite, la deconectare prin fantezia care o ia pe urma celor citite și contemplate.

Produsele prețuite și prețioase dar de o valoare mai mult decât indoielnică ne sunt vârâte la propriu în cap, ochi, urechi și gusturi prin toate metodele tehnologiei în continuă evoluție: de la radio la teve, de la teve la internet, de la internet la telefonul mobil, cel care le are pe toate astea împreună, oriunde și oricând.

Aceste produse fără valoare dar cu atât mai prețioase ne sunt prezentate și reprezentate de persoane și personaje asemănătoare cu „produsul” lor: vedete de o zi, intelectuali care n-au citit o carte, întreprinzători care cumpără ieftin și vând scump fără să fi produs ceva nou și concret vreodată, oameni care știu să lovească mingea mai bine ca alții dar nu știu să-și scrie corect nici măcar propriul nume, politicieni care au doar preț de câteva minute, profesori gardieni și gardieni profesori, închisori unde se scriu cărti și universităti unde se falsifică diplome.

Cu alte cuvinte, lucrurile se leagă.

Substanța este valoarea, iar valoarea este durabilă. Forma, virtualul, este prețul în care se poate exprima valoarea, fiind efemeră și schimbătoare.

În acest sens există dubii doar pentru cei care își dobândesc ideile și convingerile prin împrumut de pe internet.

Substanța umană se decantează în cuvinte, nu în imagini sau sunete.

Rămân doar cuvintele, imaginile și sunetele dispar și se pierd pentru totdeauna.

Ce se întâmplă acum cu noi este o rătăcire.

Nu prima și, să sperăm, nu și ultima în istoria umanității.

Moartea culturii nu este doar o vorbă.

Imaginile furiei și ale zgomotului de acum ne folosesc doar dacă vom știi ce să învațăm din ele.

Dacă ne regăsim din nou cuvintele…