Acum, cu o zi înaintea terminării campaniei, având în vedere că nu poci spune orice și oricum, vă reamintesc o idee, mai mult o realitate, dar în cele din urmă o minciună, o ipocrizie electorală din cele mai vechi timpuri, începută acum 30 de ani în Decembrie, care ne bântuie viața politică în democrație precum bântuie de o vreme bună fantoma capitalismului România.

E vorbă de superbia cu care toate partidele, dar absolut toate, anunță cu cine nu se vor alia sub nicio formă.

Dincolo de aceste hotărâri ultimative se ascunde însă ideea sacrosantă și refuzată în numele democrației, a luptei de clasă, a unei vieți politice pe viață și pe moarte caracteristică perioadelor de convulsii sociale și politice.

Într-o societate organizată în spirit democratic și al statului de drept, asemenea exclusivisme ”revoluționare” sună ca dracu’, ca să pomenim de titlu și de Petre Roman, un personaj care nu se lasă nici acum, la peste treizeci de ani de prăbușire falsă și zgomotoasă a ideologiei luptei de clasă.

Cum am spus, într-o societate democratică te aliezi cu oricine, cu orice partid recunoscut legal. Nu oricum, desigur, dar nu poți exclude situații în care o alianță considerată improbabilă poate fi chiar soluția problemei. Democrația este societatea dialogului și a înțelegerii sau cel puțin asta ar trebui să fie, așa cum au gândit-o clasicii, fie că sunt grecii antici sau anglo-saxonii mai recenți de sorginte colonială. Nu a excluderii, a conflictului întreținut continuu, a luptei duse până la eliminarea adversarului. Nu a dușmanului, nota bene, fiindcă în democrație îți privești oponentul ca adversar, nu ca dușman de clasă.

Explicația acestei situații este relativ simplă, am mai pomenit de ea pe aici, revin totuși având în vedere actualitatea problemei.

PSD este ciuma roșie pentru toți, cel puțin până când intră în alianță cu ei, așa cum a făcut prima oară liberalul Câmpeanu, fără să mai vorbim de vestita USL, adică alianță socialist-liberală, reprezentată prin Traian Băsescu, președinte și Emil Boc prim ministru. Discursul exclusivist a fost reluat după căderea lui Băsescu de cel care i-a luat locul, considerând, evident ipocrit, că el nu a fost atins de ciuma roșie a României socialiste. Este vorba de Johannis, președintele care își maschează lentoarea în gândire prin intransigențe deloc riscante pentru uzul celor mai puțini iuți la minte.

Se încearcă a se oculta astfel drama vieții politice românești, acel adevăr spus de Marinar acum 15 ani, după care în România, după treizeci de ani de tranziție spre ceva neclar, partidele formate sunt toate ”emanații” ale PCR-ului.

Toate fără excepție, fiindcă partidele nu se definesc prin ideologia oficială, ci prin oamenii care le formează și le direcționează. Partidul lui Voiculescu nu devine mai umanist sau mai verde stând pe banii Securității, PD-ul nu devine mai liberal datorită liberalismului erotic al lui Petre Roman și cu atât mai puțin prin autoritarismul spontan al căpitanului ajuns președinte. Iar PNL nu este succesorul partidului Brătienilor, ci al celor care, socializați și educați sub Ceaușescu – de obicei ingineri sau avocați – continuă să creadă că politica se poate reduce oricând și oriunde la lupta de clasă.

Sau, în cel mai bun caz, în democrație, la avantajele personale pe care ți le oferă puterea.

Nici măcar USR/PLUS, bătând monedă tocmai pe această diferență, nu se poate revendica de la marile tradiții occidentale, din moment ce unul dintre lideri și foarte mulți membrii au migrat de la național-comunism direct în Parlamentul European, crezând că asta le deschide, le occidentalizează și gândirea forjată în anii de școală în spiritul unor lozinci bune doar să amețească prostimea.

Nu-i de mirare, așadar, că ipocrizia naște minciună, minciuna naște arbitrariu, iar arbitrariul naște corupție. Indiferent de partid, PSD-ul având doar singurul avantaj că acolo, prin FSN-PDSR-PSD, filiația este continuă și evidentă.

Până când ceilalți arată cu degetul spre ei, încercând să oculteze faptul că nici ei nu sunt mai breji, eventuali mai puțin ajunși datorită întârzierilor cunoscute, nu există și nu va exista alegere reală pentru electoratul românesc.

Demonizarea adversarului, aruncarea vinei pe el este o tactică de când e lumea. În loc să recunoști că ai dat-o-n bară, că nu ai reușit să te ții de promisiuni, e mult mai ușor să arăți cu degetul spre cel care nu are nicio vină pentru nimicnicia ta. De altfel gratuitatea acestor imprecații și delimitări se văd cel mai bine în campanie electorală, atunci când adversarul, cu care te vei alia imediat după alegeri, este prezentat ca nefrecventabil și odios.

Lupta dintre PNL și USR din ultimii ani exemplifică plenar situația, iar realitatea că deja pregătesc împreună planul de guvernare de după alegerile parlamentare explică vehemența ambelor la adresa PSD.

Iar problema nu este că PSD-ul e fără de prihană, ci presupunerea că nici ceilalți, nici PNL-USR, nu sunt altfel.

O fi PSD Diavolul, dar ceilalți încep să semene din ce în ce mai mult cu fratele său…