vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day – Crăciunul pierdut și revolta uitată

    de Lajos Notaros | 24 decembrie 2020, 8:42 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    1

    A fost și atunci, când am venit pe lume, ca și acum, un Crăciun lung care a înghițit sfârșitul de săptămână.

    Fără online și Facebook, chiar și fără televizor, câțiva din sat având radiouri. Un moș din vecini avea unul rămas dintre războaie, cu cască. Vocile veneau de undeva de foarte departe, dintr-o liniște nețărmurită înconjurate de zgomote mărunte să nu se piardă singure pe drum.

    Nu știu ce simțeau oamenii mari pe atunci, dar eu, câțiva ani mai târziu, copil fiind, așteptam Crăciunul de când veneau primele ploi în Octombrie.

    1 5

    Și venea de fiecare dată cu tot dichisul. Cu ger și zăpadă de nu puteai să treci dintr-o parte în alta a străzii până când bărbații caselor nu se apucau, dis de dimineață, să pună mâna pe lopețile late din lemn cu care să realizeze adevărate văi în zăpadă. Zăpada înghețată și bătătorită scrâșnea zdravăn sub tălpile bocancilor, iar seara cerul se acoperea cu fulgi de nea strălucitoare care reflectându-se în zăpada imaculată îmbrăcau satul într-o haină de lumină de nu te mai mirai deloc de ce îți povesteau bătrânii despre Crăciunul iernilor care nu se mai termină.

    Veți spune că amintirile înfrumusețează trecutul și aveți dreptate poate, dar trebuie totuși să-mi dați și mie voie să cred că zăpezile de altădată s-au dus fără urmă lăsând în locul lor zloata ploilor mărunte de sfârșit de an în care sania trasă de reni a Moșului a devenit o reclamă de prost gust și fără sens.

    Crăciunul acesta, fără zăpadă și ger, dar acoperit de grijile nenumărate care ne înconjoară și ne pătrund pe nesimțite, pare chiar fără rost, chiar dacă stăm toată seara pe FB postând urări de bine și imagini fotoșopate despre o realitate pe care nu am trăit-o și nu o vom trăi niciodată de acum încolo. Nu mai cumpărăm nici bradul de rigoare, ne mulțumim cu unul de plastic, că e mai ecologic și nu distrugem natura, nici lumânări nu mai punem, avem instalații electrice care luminează pulsând ritmic, dându-ne senzația că totul este în ton cu vremea. Cumpărăm de toate, mai precis fiecare cât poate, având în vedere realitățile pieței și venitul fiecăruia. Sunt mulți, desigur, care, uitați tocmai de Crăciun, abia așteaptă să treacă zilele acestea ipocrite în care cei înstăriți epatează cu belșugul lor, cei nevoiași dispărând în efervescența gesturilor lipsite de consistență.

    2 4

    A mai fost un Crăciun de care îmi amintesc acum cu nostalgia copilului din mine.

    Cel de acum 31 de ani.

    Nu mai eram copil, dar încă tânăr și am trăit pentru prima dată și ultima oară, cred, sentimentul fără rest al libertății, am simțit, cum s-ar spune pentru prima oară gustul incomparabil al ei, al acelei libertăți de care înainte auzisem doar în povești. Iar de atunci în analize sofisticate despre om și societatea pe care acest om, cel dintotdeauna, și-o construiește mereu având mare grijă să ascundă – precum părinții cadourile până în seara de Ajun –, această libertatea în cele mai dosnice locuri.

    3 2

    A fost atunci un Crăciun fără zăpadă și ger, chiar unul care părea că s-a mutat în locul Paștelui, luminos și înfierbântat, dramatic și misterios, dar unul în care darul cel mai important al Moșului a fost acea libertate pe care cei mai mulți dintre români nu au mai simțit-o niciodată și erau ferm convinși că nu o vor simți vreodată.

    Nu a ținut mult, ca orice minune doar trei zile, ziua de Crăciun marcând sfârșitul legăturii directe cu tărâmul imposibilului, odată cu execuția lașă și mincinoasă a celor doi pe care cei care i-au curățat i-au servit înainte cu zel decenii la rând, ca acum să se folosească de îmbulzeala generală și să scape de ei ca de niște jucării stricate.

    De atunci mă tot întreb până când ne mai îmbătăm cu minciuni în loc de povești limpezi și înălțătoare, până când înlocuim morala de la sine înțeleasă cu happy-endul obligatoriu, până când mai credem că toți ceilalți în afara noastră sunt niște copii proști pe care îi putem duce la nesfârșit cu scălâmbăieli tâmpe și promisiunea unui zăhărel care nu mai vine.

    Mă gândeam în zilele acestea la amintirea acelui Crăciun însângerat, la stingherele depuneri obligatorii de coroane – de data această, perfect adecvat, cu toții purtând mască -, la gesticulațiile false și vorbele mincinoase care inundă spațiul public mai ales via online și care nu se deosebesc prea tare de publicitatea marilor magazine și supermarketuri.

    4 1

    Nu dăruiesc, vând. Sau încearcă să vândă. Orice, dar înainte de toate iluzii. Minciuni cu alte cuvinte.

    Nu mai sunt nici copil, nici tânăr, iluziile nu mă mai amețesc, minciunile nu mă mai înșeală.

    Dacă rămân doar cu atâtea câte v-am spus mai sus, nu am trăit degeaba. Am Crăciunul în mine pentru totdeauna, încerc să trăiesc pentru adevăr și mă revolt în continuare ori de câte ori dau de fals și de minciună.

    Mi-am luat această libertate de mult.

    De atunci de când am înțeles că toate acestea nu se găsesc pe afară, așa cum sunt mărfurile pe rafturi. Pe care le iei, le probezi, le plătești și te bucuri că ai achiziționat din nou câte ceva.

    Nu, ele, bunătatea, adevărul și posibilitatea revoltei împotriva nedreptății, a răului de fapt, devin realitate și pe din afară doar după ce mulți, foarte mulți dintre noi, le-am găsit în noi.

    Și le îngrijim acolo ca pe singurele daruri adevărate cu care îi putem bucura și pe ceilalți…

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Lasa un raspuns pentru Ardeleanu

    9 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.