Ideea de a scrie despre ceremoniile de deschidere de început de an școlar îmi persistă în minte de mai multă vreme, însă acum mi-a fost întărită de mai multe apropouri.
Primul, de aici, de acasă. De la noi, cum ar veni.
E o postare pe FB a fostei mele colege de la Observator, e vorba de Eugenia Crainic, Jeni pentru cei care o cunosc mai de aproape. O prezență remarcabilă din toate punctele de vedere, inclusiv pe FB. Postările sale sunt urmărite de foarte mulți, textele fiind susținute de o știință a scrisului și a vorbei care merge la sufletul celor mulți și cu ceva pretenții.
În postarea despre care vorbeam, Jeni a noastră se bucura de faptul că la școala fiicei sale s-a renunțat la careul festiv de început de an. Mai precis, a fost doar pentru anii de început, celelalte clase intrând direct în săli, preluate de diriginți și informați cu tot ce trebuie știut și aflat în astfel de momente.

La o distanță de o zi apare o postare de la înălțimi și vârste nebănuite a înțeleptului facebookului românesc, cel care, în urma unei tragice întâmplări din familie, a sistat pentru ceva vreme postările.
Acum Mihai Șora, căci despre el este vorba, a spus câteva cuvinte despre prezența preoților la aceste festivități în careu, amintindu-și de tatăl său, preot ortodox, cel care nu a participat niciodată – e vorba de perioada interbelică – la astfel de ceremonii sau la sfințiri de tot felul de obiecte sau evenimente care coboară actul sfințirii din sacral în cotidianul banal și vulgar.
Cel care vă scrie aceste rânduri și-a petrecut marea parte a vieții sale în școli. Ca elev, pe urmă ca profesor.
La primul careu, cel din clasa întâi, a avut noroc. Vorba vine. Lovit de o furunculoză rebelă, care se manifesta mai ales pe picioare, a fost dus la deschiderea anului școlar pe bicicletă. Împins, mai exact, de către tatăl său și ținut pe bicicletă până la terminarea serbării, deci fără posibilitatea de a sta în formație cu viitorii săi colegi de clasă.
Nu neapărat din acest motiv, dar de când se știe, a simțit așa o oroare fadă la gândul acestor careuri.

Dincolo de caracterul lor militar la bază, adică înainte de toate având caracter disciplinar, îl plictiseau și sforăielile de rigoare, fie că veneau de la directorul școlii sau de la activistul de partid trimis obligatoriu. Abia aștepta să ajungă în sală, să vadă cărțile și, mai ales fetele care, normal, cu această ocazie încercau să arate cât mai bine.
Ajuns profesor făcea tot posibilul să scadă caracterul formal și disciplinar al evenimentului, să relativizeze gesticulația goală a „oficialităților” care nu avea nicio treabă cu elevii.
Acum, aceste careuri festive sunt de-a dreptul ridiculizate de starea societății și mai ales a școlii românești. Nereformată pe bune, școala noastră trăiește în continuare din amintiri, încercând să facă față, cel puțin formal, pretențiilor și nemulțumirilor care o asaltează din toate părțile.

Rezultatul este unul dezamăgitor, chiar periculos pentru viitorul comunității. Până când cei chemați nu realizează că școala este cea mai importantă instituție a unei societăți, până când se ocupă de cârpeli și frecții la vestitul picior de lemn, până când politicul parazitează tâmp sistemul, criza se va adânci, apărând pericolul unui colaps spiritual.
Până când cei cu responsabilități delegate prin vot nu realizează că școala nu este armată, cum nu este nici club sportiv, și cu atât mai puțin teren de joacă pentru politicieni și preoți de duzină, ci este înainte de toate instituția în care se naște spiritul viitor al societății, careurile vor continua să ne exaspereze la fiecare început de an școlar.
Se tot vorbește mai nou de reforma învățământului. Măsurile care se iau dovedesc însă lipsa totală de pregătire și înțelegere a celor care sforăie banalități la masa careurilor în care, din cauza căldurii și a lipsei de sens, nu de puține ori câte unui elev sau eleve i se face rău.
Și nu e vorba de programe școlare, de metode didactice, de examene, ci de spiritul despre care am vorbit.
Unul care renunță în sfârșit la formalism și ipocrizii de tot felul, trecând la nivelul cerut de timpurile pe care le trăim acum, elaborând acel set de valori care se bazează nu pe reguli și obligații, ci pe atitudine, pricepere, pregătire adecvată și mai ales apreciere. Unul care nu produce diplome de hârtie, doctorate de mușama, ci competențe verificabile, pricepere autentică și atitudine bazată pe libertatea de conștiință și respectul celuilalt.
A oferi diplome care nu au acoperire în realitate este poate furtul cel mai nociv care ni se poate întâmpla nouă tuturor, indiferent dacă avem sau nu treabă cu școala. A-i introduce pe cei care se ocupă de educația societății în rândul de jos, a nu le asigura aprecierea și demnitatea care tocmai acolo, în școală, se naște sau nu, reprezintă începutul sfârșitului.

Degeaba faci careuri cu activiști de partid – pentru că asta sunt, indiferent că se numesc primari sau deputați – și preoți fără har, dacă nu te asiguri că ajung cadre didactice doar cei pregătiți și posesori ai unor reale aptitudini pentru transmiterea de cunoștințe și educație.
Fără asta careurile de început de ani rămân ceea ce au fost de la început: simboluri ale unui sistem de învățământ învechit și închistat în care nu competența și atitudinea responsabilă, ci impostura obraznică și vulgară stabilesc regulile jocului…
Așa cum ne arată cel de al treilea apropo: cel cu George Simion, fluierat de elevii din careul fostei sale școli…