Evenimentele declanșate la scară planetară de incidentul soldat cu moartea unui bărbat de culoare din Minneapolis sunt dramatice mai ales prin efectele pe care le produc la nivelul opiniei publice și a mentalului colectiv.

Sunt, desigur diferențe semnificative în funcție de loc, dar mai ales în funcție de nivelul de cultură, ocupație, chiar și sex, nemaivorbind de vârstă.

În fond, așa cum se vede din ilustrația cu care introducem discuția, degeaba faci yoga o viață întreagă, dacă nu ești pisică nu vei reuși niciodată să-ți atingi fundul cu gura.

Fizic, desigur, pentru că simbolic nu este o mare problemă, dimpotrivă, cu cât exersezi mai puțin, cu atât este mai ușor.

Impactul evenimentelor aici printre noi este, ca de obicei, nițel mai deosebit: marea majoritatea a opiniei publice este înspăimântată și oripilată de dărâmarea statuilor celor care în opinia străzii revoltate simbolizează un sistem depășit, o cultură și civilizație ipocrită, bazată pe cucerirea, supunerea și exploatarea „lumii noi”, indiferent dacă această lume se află în Asia, Africa sau cele două-trei Americi.

Ceea ce este mai interesant și cam unic: la noi se întâlnesc până și opiniile extreme în condamnarea revoltaților din „occident”: majoritatea mai puțin cultă care se arată oripilată de atacul la Trump și la tot ce reprezintă el, vizionând coșmaresc o conjurație de esență iudeo-masonică și marxistă în același timp împotriva regimului, se întâlnește cu elita intelectuală și culturală care se arată îngrijorată de contestarea valorilor tradiționale ale civilizației și culturii occidentale, din care, în acest caz cel puțin, facem parte și noi.

Altfel spus, oripilarea vine în ambele cazuri dinspre dreapta politică, chiar dacă unii dintre cei care încearcă să se explice – deschis sau mai metaforic în cazul artiștilor – se consideră a fi de stânga sau oricum pe acolo.

E greu să fii de stânga într-o țară unde stânga este mai la dreapta decât dreapta.

Nu prea ai cum să le ceri socoteală oamenilor oripilați de vandalizarea statuii lui Cristofor Columb, din moment ce stânga românească (PSD, nu-i așa?), în bună înțelegere cu dreapta (PNL, dacă e adevărat), interzice educația sexuală în școli și de asemenea interzice distincția dintre identitatea de gen și sex în Legea Educației.

În acest spirit ne putem aștepta să ne trezim în scurt timp cu niște programe școlare cam ca pe vremea lui Ceaușescu: strict controlate, obținute prin eliminarea a tot cu ce nu suntem de acord sau nu înțelegem.

De altfel este foarte posibil ca educația, programele școlare încă tributare vechiului model comunist, la istorie, de exemplu, să reprezinte una dintre cauzele modului tradiționalist provincial și limitat în care opinia publică, dar și o parte însemnată a elitei culturale și politice, reacționează la idei, întâmplări care le contestă valorile, obișnuințele, convingerile și modul în care a fost educat.

E o problemă veche asta cu autoritatea.

Ce este de fapt autoritatea: dominația puterii și a forței sau valoarea umană autentică exprimată prin înțelegere, creativitate, întrajutorare și compasiune?

Pentru că dacă acceptăm prima, nu avem niciun argument împotriva cotropitorilor, a spoliatorilor, a celor care își impun voința lor împotriva voinței și intereselor noastre.

Cultul marilor cuceritori, domnitori, regi și comandanți de oști prin vestitele lor statui călare înseamnă prima variantă. Însă adepții acestei idei, cei care sunt oripilați de ce se întâmplă acum cu statuile dedicate lui Columb ar trebui să realizeze că acesta a ajuns în America fără să-și dea seama pe banii casei regale spaniole – adică, de fapt, el nu a descoperit că a ajuns în America, doar noi, nițel mai târziu -, iar după ce a venit înapoi cu 10 băștinași Taino le-a spus „finanțatorilor” că aceștia pot fi supuși și obligați să servească „coroana” de cel mult 50 de europeni înarmați. Era vorba de o comunitate de băștinași din Bahamasul actual în jur de 500 de mii de suflete care în 50 de ani au dispărut de pe suprafața Pământului.

Iar intelectualul care argumentează că nu poți să le ceri celor din trecut principiile și modul de a gândi de astăzi probabil nu a auzit până acum de Las Casas, primul episcop din America și Protector al indienilor, cel care scrie în 1542 „Scurta istorie a distrugerii Indiilor”, după o luptă de decenii împotriva metodelor inumane și a războaielor de exterminare duse de mercenarii colonizatori.

Altfel spus lucrurile se vedeau și atunci exact ca și acum: crima era crimă, nedreptatea nedreptate, este deosebit de ipocrit să susții acum că strămoșii noștri nu puteau distinge dintre bine și rău așa cum facem noi acum. Explicabil doar prin faptul că nici noi nu prea dorim acum să facem această distincție, aplaudând tot felul de demagogi venali, alegând să ne conducă semianalfabeți puși pe căpătuială, lingușindu-ne pe lângă indivizi pentru care morala este doar o formă în care se exprimă interesul personal.

Las Casas de altfel are și el statui, așa cum există destule statui care omagiază victima și nu călăul, glorifică umanitatea și nu puterea.

Asta e, din când în când, mai ales când nu mai distingi luminița de trenul care vine în mare viteză, e nevoie și de o mare curățenie.

Și nu doar în casă, ci și în tunel, în capetele noastre…