Pornim de aici de aproape, de la observația de pe propriul cont de Facebook a premierului maghiar.

Al celui care după ce a fost luat la refec pentru că a purtat recent la un meci al Ungariei un fular cu harta Ungariei Mari, a scris scurt, în stilul său de pe acum arhicunoscut: „Fotbalul nu e politică!”. Absolut previzibil, de altfel, fiindcă e de pe acum notoriu cum neagă evidențele, încercând să formuleze flamboiant și original. E un stil vechi, bătătorit deja, propriu celor care în politică nu văd altceva decât puterea.

Din nefericire, fotbalul este mai nou politică, chiar dacă politica nu este în totalitate fotbal. Exemplele abundă, Campionatul Mondial fiind cireașa de pe tort, asta ca să nu mai vorbim de scandalul plecării lui Cristiano Ronaldo de la Manchester United. Și dacă tot ne-am oprit la el, să reținem, locul său în viitor poate fi găsit la echipe în proprietatea unor șeici de petrol, finalul apoteotic prefigurându-se la o echipă din Arabia Saudită, cu un salariu de 2,5 milioane pe săptămână. Da, nu sute, milioane, și nu în lire, ci în dolari.

De altfel nu e nimic surprinzător aici, fotbalul în ultimele decenii a devenit o afacere a petrodolarului arab. Să nu uităm că mondialul din Qatar este „opera” șeicului care deține și PSG, fără să mai vorbim de faptul că Newcastle – la care se preconizează că se va duce în prima fază Cristiano – a fost cumpărat recent de arabi, iar United-ul, de la care tocmai a plecat CR7, e de vânzare.

Perioada romantică a fotbalului s-a terminat demult, acum primează afacerea și imaginea. Înainte de toate, imaginea, fiindcă cu bani poți cumpăra orice, minus calitate intrinsecă. Așa că ai nevoie de imagine, ceva care împreunează reclama comercială cu propaganda politică. Iar pentru asta e recomandat să te folosești de un fenomen de masă și planetar, iar din această perspectivă fotbalul nu are pereche. Nu există sport mai popular în lume, iar de o vreme bună această afirmație este corectă și în locurile unde fotbalul nu a fost ceva popular de la început. După Europa a urmat America, pe urmă Africa, Asia, iar acum suntem în momentul în care și lumea arabă se implică în „afacere”, încercând să se folosească de acest vehicul de imagine inventat de „creștini” în Europa. Și nici nu ar fi vreo problemă cu asta dacă ar prelua și spiritul sportiv, acel vestit fair play englezesc care ține de imaginea clasică a jocului cu balonul rotund.

Numai că aici încep marile probleme. Budweiserul face reclamă, dar nu se vinde, șepcile „curcubeu” sunt confiscate de organizatori la intrarea în stadion, femeile din statele arabe mai fundamentaliste nu sunt lăsate la meciuri și în general dispare totul care face din fotbal un joc atât de popular și atât de iubit de oameni, indiferent de vârstă, cultură sau sex. Fără să mai vorbim de supertehnicizarea care elimină tocmai elementul viu al jocului, acel ceva care l-a făcut să semene cel mai mult cu viața: neprevăzutul care este prezent în posibilitatea infinită a erorii umane. Totul a devenit artificial: stadioane cu aer condiționat – și care nu sunt pline fiindcă nu toți dintre cei care au fost obligați să cumpere bilete se duc – care vor fi folosite doar la acest campionat, intrarea în stadion pe baza reglementărilor din Qatar, care exclud valorile occidentale, subordonarea totală a jocului banului care susține ideologii politice.

Desigur, sportul la modul general, și fotbalul de asemenea, au avut de la început o dimensiune politică, ajunge să ne gândim la blocul socialist care câștiga medalii în prostie în timp ce făcea foame, chiar dacă afacere au devenit abia în ultimele decenii, atunci când, prin apariția televiziunii, au devenit purtătoare de reclamă și propagandă la masele de oameni care de multe ori nici nu au fost măcar odată în viața lor pe un stadion, fără să mai vorbim de jocurile la porți mici de pe stradă sau dintre blocuri din copilărie.

Nu vorbesc doar să mă aflu în treabă, foarte multe personalități ale fotbalului adevărat au protestat împotriva fenomenului, arătând spre cei care s-au făcut vinovați de comercializarea și politizarea excesivă a celui mai popular sport de pe glob. Între ei, poate cel mai vocal a fost și este Eric Cantona, primul francez la care englezii i-au scris o odă pentru prestanța sa de la Manchester United. Da, la acel club de la care tocmai a plecat Cristiano Ronaldo și care tocmai acum se vinde petrodolarului.

Până și cel mai vinovat și-a recunoscut vina. Este vorba de Sepp Blatter, cel care a fost instrumental ca președinte FIFA – organizație care va incasa în jur de un miliard la acest „turneu” – la „vinderea” campionatului Mondial Qatarului. Platini tace, se bucură că a scăpat de procesul de corupție, Beckham cu atât mai mult, în fond el are alibiul că bagă banii câștigați de la arabi într-o echipă de fotbal din Florida.

Toate acestea mă fac să mă uit doar cu un ochi la meciurile care au început duminică, să nu mă mir foarte tare atunci când Arabia Saudită – cea care candidează pentru organizarea CM centenar din 2030 – bate Argentina, dar să pot aprecia la justa ei valoare performanța japonezilor în fața Germaniei.

Adevărul e că, uitându-mă la meciuri la televizor, am impresia din ce în ce mai mult că urmăresc de fapt un joc electronic inspirat din fotbal, care face bani cu nemiluita celor care l-au inventat…