Citesc pe FB, unde altundeva, relatarea unei Doamne trecute de șaptezeci, altfel o intelectuală de prim rang, cum a fost admonestată, stând la rând în fața unei farmacii, împreună cu alți vârstnici, de niște tineri.

„Ce mai caută boșorogii ăștia pe aici în loc să stea pe curul lor acasă?”, și-ar fi întrebat colega o tânără destul de ostentativ ca să audă toți cei de față.

Doamna, trecută prin destule și având mereu cuvintele la ea, le-a răspuns, tot așa, să audă toți: „Poate pentru că pentru noi e deja indiferent dacă murim de coronavirus sau de absența medicamentului pentru inimă.”

Aici ne aflăm acum, Apocalipsa bate la ușă prin râcâit de gât și tuse, ceva nemaipomenit nici în Biblie, nici la Nostradamus.

Dar oroarea nu este boala, pornită din China, în fond omenirea a văzut epidemii mult mai groaznice, adevărata oroare este priveliștea omului intrat în panică, dezbrăcându-se de bruma de civilizație și educație cu care se îmbracă superficial în vremuri normale și fără probleme deosebite.

Tonul care a inundat facebook-ul împotriva celor care se întorc acasă, a diasporei care, burdușită, cică, de bani, aduce boala în casele noastre, modul în care sunt apostrofați cei în vârstă, cei expuși cel mai tare efectelor molimei, goana oarbă și deșănțată după produsele de bază din magazine, în frunte cu hârtia de budă, ne arată pericolul cel mare, adevărata năpastă.

Și în timp ce panica se transformă în isterie generalizată devine din ce în ce mai greu să ne dăm seama de adevărata cauză a fenomenului.

Într-o lume în care citatele din Platon sau din Biblie stau în același rând cu cele din Justin Bieber, respectiv Adi Copilul Minune, ba ultimele două fiind mult mai „lăicuite”, este foarte greu să te oprești, să gândești calm, să realizezi că panica și isteria nu sunt demne de oamenii cu adevărat maturi, de oameni care, prin definiție, trebuie să aibă grijă înainte de toate de ceilalți, nu de singularitatea limitată și orgolioasă a propriei lor persoane.

În deceniile trecute de la ultimul război mondial societatea europeană s-a obișnuit cu binele, s-a mulțumit cu modul de a fi al copilului care așteaptă totul de la alții, indiferent dacă vine de la „tătucul” din Comitetul Central sau de la marii profitori ai economiei de piață.

Nu libertatea individului, nu posibilitățile de autorealizare, ci să ai de toate, iar mai nou să te poți distra după voie, să visezi la viitorul luminos pe care ți-l va oferi societatea bunăstării și a grijii pentru tine au devenit poveștile de adormit copiii răzgâiați ai Europei postbelice.

E vorba de o infantilizare culturală fără precedent, de refuzul efortului și a responsabilității, de cultivarea ostentativă a unei mentalități de copil răzgâiat și prost crescut care crede că i se cuvin toate fără să dea în schimb nimica.

Desigur, copilul se sperie de orice necunoscut și straniu, începe să urle și să arate cu degetul spre obiectul spaimei sale, rugându-se de „cei mari” să-l scape odată de bau-baul care îi vrea răul, să se poată bucura în continuare de viața sa fără de griji.

În loc să-și ia inima în dinți, să meargă până acolo,  să realizeze că s-a speriat de umbra unor crengi în semiîntuneric.

În aceste zile mulți vorbesc despre ce va fi după.

Sunt unii care speră ca omenirea, europenii vor învăța câte ceva din cele întâmplate. Alții vorbesc de o adevărată „resetare” – vedeți, până și termenul e luat din domeniul virtual, acolo unde lucrurile pot fi luate de la capăt ori de câte ori vrei – încercând să spună ca nu va fi ca înainte, ci mai bine.

Viața însă nu este virtuală, este ceva real și câteodată grea, complicată rău și nu poate fi reluată niciodată de la capăt.

Pentru ca viața ta să devină altfel, nu lumea, ci tu trebuie să te schimbi.

Noi, toți, desigur, toți aceia care suntem deranjați atunci când nu ne putem uita până la capăt la un film pe calculator fiindcă cineva ne roagă să îl ajutam cu ceva, că suntem întrerupți în timp ce postăm niște poze pe FB sau sâcâiți de câte unul care are o problemă.

Nu va fi nicio resetare.

Viața merge înainte, indiferent de spaimele și dorințele noastre. Vor mai fi boli și epidemii, omul nu va ajunge niciodată să controleze precum Dumnezeu totul.

Cum ar putea în situația în care nu se poate controla nici pe sine însuși.

Așa cum ne arată și cele ce ni se întâmplă în aceste zile, nu de știință sau medicină avem noi mare nevoie, ci de o reîntoarcere la esența umanului matur, adică responsabil.

Și care nu este consum și distracție, ci activitate dedicată celorlalți.

Indiferent că sunt copiii noștri sau rudele, cunoștințele noastre sau un om oarecare aflat la nevoie și care ne cere ajutorul.

Sfârșitul lumii nu începe cu râcâială în gât și tuse, dar poate să  înceapă în momentul în care ne pierdem cu toții omenia…