Mai puțin obisnuit, voi vorbi în continuare despre o carte.

E neobișnuit mai nou la modul general să scrii despre o carte, te pretezi cel mult în reviste cu audiența confindențială, nu într-o publicație, chiar și online, destinată marelui public.

Cartea nu mai este la modă nici la școală, iar vestitul dicton, ai carte, ai parte, pare venind din străfundurile istoriei vechi acum când prim-ministrul țării are probleme de citire a instrucțiunilor de pe cutiile de detergent, iar primarul orașului în care locuiești și încerci să reziști tentațiilor nelimitate de plecare sau sinucidere rapidă și nedureroasă scrie pe facebook – că în rest doar semnează – de parcă confundă tăierea porcului de Ignat cu pomana limbii de ziua lui Eminescu.

Vorbesc, cu toate acestea, despre această carte din două motive mari și late – pentru că este despre jurnalism și manipulare, respectiv noua propagandă digitală care ne prostește pe zi ce trece – și altele importante, chiar dacă majoritatea dintre noi are alte preocupări, nu să se frământe din cauza gravității dezinformării, a manipulării spre stupizenia profundă prin dezinformare.

Fiindcă despre asta „combate” cartea lui Marian Voicu*, jurnalist de televiziune cu vechi state de serviciu și cu o carte de vizită impresionantă, chiar dacă – poate tocmai de asta – nu e nici pe departe atât de vizibil ca cei care se cred jurnaliști împroșcând în fiecare seară, la ore de maximă audiență, ideile lor coclite și infecțioase, teleportate, prin proprietarul postului, din cele mai lugubre, dar cu atât mai reale surse.

Ideea cărții este simplă, impresionantă este mulțimea de date cu care autorul își susține ideea, nici aia nu neapărat proprie, ci, dacă se poate spune așa, o traducere în românește a ideilor vehiculate mai de mult prin Occident, acolo unde presa reprezintă încă un pilon important al societătii libere.

Ideea se clădește pe observarea transformării uluitoare prin care a trecut presa în era digitală, o perioadă relativ scurtă: 15 ani, dacă o socotim de la apariția Facebook, 25 dacă începem de la apariția www-ului.

Cert este că prin apariția presei online și a site-urilor de socializare la care este abonată mai mult de jumătate din populația globului, posibilitatea ca informația să ajungă exact acolo unde trebuie și în forma considerată strict favorabilă emitentului a devenit o realitate neliniștitoare.

Drama constă în imposibilitatea ca informația reală să fie diferențiată de cea falsă sau falsificată, produsă înainte de toate pentru manipularea politică a publicului țintă.

Pe multiple și relativ bine cunoscute exemple – conflictul din Ucraina, alegerile americane, Brexitul, alegerile din Franța și Germania sau cazul Republicii Moldova și „teoria” statului paralel de la noi – autorul demontează febril modul în care știrile și informațiile false sau manipulate (fake news) inundă spațiul public, producând efecte de-a dreptul absurde și care se pot constitui într-o adevărată boală de informație.

Aruncat nepregătit în lumea virtuală, consumatorul cotidian de presă online, având de obicei și cont de Facebook, Twitter sau alte asemenea site-uri de „socializare”, efectiv nu mai poate deosebi adevărul de fals, rezolvând această tensiune pe baza legii disonanței cognitive: optează pentru informația care îi susține convingerile, care i se pare mai ușor de integrat în sistemul său de atitudini, convingeri și credințe.

Astfel, fanii teoriilor conspiraționiste înghit orice care le susține credința, în frunte cu marea conjurație universală în spatele căreia se află câțiva oameni (Soros, of course) și care decid în secret totul sau orice fără să le pese de oamenii care suferă rezultatul deciziilor lor.

Orice știre care susține o astfel de convingere este automat adevărată, cele care contrazic sau le demontează fiind declarate false, manipulative.

Încet însă, pe măsura ce ne dăm seama de anvergura afacerii, drama se transformă în tragedie.

Fake-urile își creează propria lor lume și propriul public în creștere continuă, majoritatea consumatorilor conținuturilor digitale fiind înghițită pur și simplu de această lume a minciunii create și exploatate mai nou de propaganda politică a diferitelor state, înainte de toate Rusia.

Este deja cât se poate de documentată influențarea de către mașina de propagandă digitală a Rusiei atât a alegerii lui Trump, cât și a Brexitului, o mașină care a pornit la drum legat de conflictul din Ucraina, Putin și ai săi considerând apropierea Ucrainei de UE ca o ofensă care nu mai poate fi tolerată.

Asta pentru că SUA și UE sunt în continuare adversarele cele mai de temut ale unei Rusii care încet-încet își revine după colapsul URSS și își revendică vechiul loc de jucător de bază al politicii internaționale, al luptei pentru sferele de influență și interese.

Pentru asta a declanșat, începând cu 2014, un adevărat război informațional, atacul cu pseudo-știri sau informații manipulate îndreptându-se îndeosebi spre UE și valorile pe care le reprezintă această uniune.

De altfel, cei din jurul lui Putin numesc UE simplu „Gayropa”, astfel încât dacă dați de știri scandaloase despre homosexuali, căsătorii gay, adopții, dacă vi se insinuează fotografii cu migranți atacând populația din Europa, dacă vă impiedicați mai mereu de informații despre cum exploatează Occidentul țările din est și cât de parșivă este politica UE cu noile membre (întâmplător ieșite abia de 25 de ani de sub controlul rusesc), nu greșiți dacă bănuiți că aceste „materiale” au fost confecționate în laboratorul din Sankt Petersburg în care lucrează pe salarii mult peste cele rusești 300 de angajați specializati în fabricarea de știri manipulate, respectiv specialiști în distribuirea lor prin conturi și identități false.

Iar dacă vă uitați în jurul vostru și realizati că aceste informații și idei sunt preluate și însușite de politicienii pe care i-ați ales, puteți fi sigur ca aveti o problemă.

Că avem cu toții o mare problemă!

Eventual vă pică fisa până la urmă că statul paralel – împrumutat de Dragnea de la Erdogan – chiar există, dar nu așa cum vă explică omul nervos din Teleorman, ci sub forma virtuală a acestor știri falsificate, o lume în care ei vă poftesc cu mare plăcere, pentru ca astfel, nemaifiind atenți la lumea reală, ei să-și poată face de cap în voie.

Nu veți afla nici faptul că anul 2016 a fost declarat de Enciclopedia Britannica Anul Fake News, încet-încet veți renunța la ideea care a dominat epoca modernă, vestitul dicton cuget, deci exist și reintrați pe nesimțite într-un ev mediu digital în care vă veți ghida după ideea atât de dragă tuturor fundamentaliștilor, autocraților și dictatorilor: cred, deci am dreptate!

*Marian Voicu, Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism, Editura Humanitas, București, 2018, 465 pagini