Adevărul are doi dușmani mortali: minciuna și nimicul.

Cu minciuna este mai ușor. Trebuie să fii tare prost să nu-ți dai seama când minți, doar un pic mai deștept să-ți dai seama când ești mințit, însă chiar și cei mai dotați se încurcă în nimicuri.

Pericolul cel mare este că societatea din zilele noastre – și nu numai la noi – nu mai înțelege cât de important este adevărul pentru conviețuirea socială. Un aparat întreg de propagandă se ocupă de convingerea publicului despre importanța nimicurilor și despre lipsa de importanță a adevărului. Noile medii de comunicare, diferitele site-uri de socializare, sunt îndeosebi foarte eficiente în înlocuirea adevărului cu nimicuri, cu divertismentul facil, obligând astfel, în goana după audiență, și presa să se ocupe de ele în loc de adevăr.

S-a ajuns astfel în situația oarecum inedită, dar nu fără antecedente, în care cei care se înverșunează să spună adevărul sunt priviți drept niște ciudați, niște capsomani acolo, care se dau și ei mare, dar nu sunt cu nimic mai buni decât ceilalți, cei care ne umplu capul și timpul cu nimicuri.

Nemaivorbind de cei amenințați pentru că încearcă să spună adevărul. Pierdut în derizoriu, publicul cu greu îi mai deosebește de palavragiii de serviciu, refuzând să se implice, să le ia apărarea , să se solidarizeze, obligându-i pe specialiștii în nimicuri să facă pasul în spate.

Câteodată, din ce în ce mai rar, apare câte o breșă în acest zid al indiferenței și al cultului nimicului, al neimportantului fără valoare de adevăr. În presă, desigur, unde altundeva. Am aflat acum câteva zile de o jurnalistă de la noi amenințată neaoș cu spargerea capului dacă mai continuă dezvăluirile. În Rusia s-a întâmplat ceva și mai de neînchipuit: autoritățile au renunțat la inculparea unui jurnalist după ce au aflat de pregătirea unui protest de proporții în favoarea lui.

Nimic nou însă pe frontul de vest. Cele trei personalități, devenite pentru o minoritate adevărate simboluri ale cuvântului liber: Assange, Snowden și Manning, sunt în continuare amenințate cu pușcărie pe viață pentru curajul de a fi prezentat opiniei publice informații pe care puterea, în cazul de față administrația SUA, nu dorea sub nicio formă să ajungă la cunoștința sa. Chiar dacă sculptorul italian, Davide Dormino, a instalat în Alexanderplatz din Berlin, încă în 2015, instalația cu care ilustrăm textul, înfățișându-i pe cei trei stând pe câte un scaun, lângă ei având un scaun gol pentru oricine dintre noi care ar avea ceva de spus. Instalația este itinerantă, a fost instalată în mai multe orașe ale Europei, sub genericul pomenit și în titlul nostru: Anything to say?

Cu alte cuvinte, pentru cei mai sensibili este evident că marele pericol care ne paște în aceste zile pe aici, prin părțile cele mai dezvoltate ale lumii, nu este nici criza economică, nici mediul natural în degradare, nici măcar migrația, fenomene de altfel legate, ci libertatea cuvântului și a conștiinței. Pericol tocmai prin faptul că fără a vorbi deschis și cinstit despre aceste pericole și altele, legate prin nenumărate și invizibile fire de puterea politică, ne riscăm efectiv viitorul, șansa de a găsi răspunsuri adecvate la provocarea vremurilor.

Nu este nicio exagerare: provocarea vremurilor în care trăim nu este eficiența economică sau științifică, ci aflarea adevărurilor pe care o putere care încearcă să păstreze aparențele democratice încearcă să ni le ascundă. Nu este ceva nou, puterea întotdeauna a folosit falsul sau minciuna pentru a păstra aparențele, pentru a nu permite omului simplu, aflat în afara cercurilor puterii, să vadă dincolo de gard, să-și dea seama eventual că între ce i se spune și ce i se pregătește de multe ori este o distanță ca de la cer la pământ.

Nouă este tehnologia care ar putea permite forme de democrație directă, dar care, în loc de asta, este folosită la manipulare prin ascundere, minciună și deturnarea atenției de la lucrurile cu adevărat importante.

Una dintre metode este și coruperea, parazitarea și minimalizarea presei, compromiterea persoanelor care nu se lasă manipulate. Assange, după ani de recluziune forțată într-o ambasadă sud-americană din Londra, a fost în cele din urma arestat și îl paște o condamnare de peste o sută de ani după ce va fi extrădat în SUA, Snowden s-a văzut nevoit să se ascundă în Rusia lui Putin, fiind convins că este protejat acolo doar în spiritul luptei dintre Est și Vest pentru controlul conștiințelor și al sufletelor, Chelsea Manning așteaptă o nouă condamnare după ce a stat ani buni la răcoare din 2010 încoace.

Și ca un element al strategiei puterii, aceste scandaluri sunt tratate în surdină, prezentate de la început denaturat și minimalizant, în scopul evident ca omul simplu, consumator pasiv de ce i se oferă prin sute de canale digitale, prin TV și telefoane atât de deștepte încât gândesc în locul posesorului, să treacă pe lângă ele, sa nu le acorde importanță, să nu realizeze că, înecat în nimicuri digitalizate, tocmai renunță la determinațiile sale cele mai importante ca om: adevărul și libertatea.

Iar acest om, un zombie digital în fond, nu mai are nimic de spus, eventual să aprobe, printr-un râgâit sătul și satisfăcut, batjocura și supliciul prin care trec cei care încearcă să-i deschidă ochii…

Vechea poveste…