Când a venit Revoluția, eram în ultimul an de liceu. Ca mai toate colegele mele, știam despre sex strict ce citiserăm în cartea „Adolescența”, o broșură anostă – și scrisă într-o manieră destul de rigidă – care circula printre noi mai ceva ca mesajele de azi de pe WhatsApp, mai ales că, la o anumită pagină, era descris în detaliu cum decurge un act sexual, iar noi, în afară de câte-o vecină nurlie care se săruta la colț de stradă cu iubitul ei și de Bobby din Dallas, care câteodată o mai înghesuia pe Pamela, nu văzuserăm pe viu nimic care să se apropie măcar de ceea ce ar fi trebuit să însemne iubire și împreunare sexuală. Cât despre educația sexuală primită de fetele de pe atunci în familie, se reducea la „poate te pune dracu să faci vreo prostie și să-mi vii pe-acasă cu burta la gură, că dracu’ te ia!” Din această perspectivă, Revoluția a picat ca o mană cerească. În sfârșit, femeile nu se mai simțeau amenințate. Câștigaseră inclusiv un drept fundamental: dreptul la propriul corp. Nu se mai simțeau abuzate: nici de bărbații lor, care se întorceau beți de la crâșmă și le lăsau gravide, ele mai având vreo trei plozi de crescut, cu mare greutate, nici de spectrul răspunderii în fața legii, avortul fiind, în anii comunismului, complet ilegal. Pe un alt palier, fetele violate de netrebnici nu erau nevoite nici ele să-și ducă sarcinile nedorite la sfârșit; de asemenea, fetele cărora nu le-a ținut nimeni vreodată o lecție de educație sexuală, nu mai erau nevoite, în caz că rămâneau gravide, să nască prunci condamnați la orfelinate. Femeile au răsuflat ușurate, așa cum n-o făcuseră ani întregi înainte.

De câteva zile însă, mă cutremur. Sute de femei poloneze au ieșit în stradă, disperate că legea în privința avorturilor le întoarce în urmă cu câteva zeci de ani. O lege ineptă, care le interzice să facă avort inclusiv în cazul sarcinilor cu malformații. Și toate astea AZI, în secolul XXI, când se presupune că lupta pentru drepturile femeilor a luat de mult sfârșit. Cumva însă, parcă trebuie să luptăm cu și mai multă îndârjire decât femeile de odinioară, pentru dreptul la propriul corp, pentru drepturi, până la urmă, fundamentale. În fond, o facem de când lumea și nu cred că ne-a scăpat vreo formă de manifestare. Cu toate astea însă, ce se întâmplă acum în Polonia demostrează că, atunci când avem norocul să câștigăm puțină demnitate într-un colțișor al lumii, în alt colț al ei explodează abuzurile mai cumplit ca niciodată. Femeile, în pofida a tot ce se trâmbițează steril pe tărâmul ideii de „corectitudine politică”, sunt profund nedreptățite, iar lupta lor cu sistemele îmbâcsite și samavolnice pare fără sfârșit. Istovitoare și deprimantă luptă; imbecilă și aberantă hazna patriarhală, gata mereu să mai distrugă Femeia cu încă o absurditate în plus! Și ce (mai) patriarhat! Unul care trâmbițează despre drepturi egale, știind însă, în cel mai ipocrit fel, că femeii în niciun caz nu-i sunt rezervate drepturi identice cu ale bărbatului. Ea – să ia contraceptive dacă nu vrea să ajungă la avort și să răspundă în fața legii! El – mna, să nu folosească prezervativul, pe motiv… că-i subminează plăcerea. Ea – să nu facă avort, că e crimă. El – să nu facă vasectomie, că… doare. „Egalitatea” mustește pretutindeni, frizând – în Polonia, de pildă – patologicul.

Fapt e că m-am ferit mereu să observ vreo diferență între drepturile bărbaților și ale femeilor, în general. Chiar dacă e evident că mult-trâmbițatele drepturi nu sunt nici pe departe egale. Totuși, m-am ferit. Sunt femeie și știu sigur că pot, exact ca un bărbat, să conduc un grup de oameni, să iau decizii, să câștig cât unul, să conduc mașini (mai bine decât mulți), să construiesc o casă, să plantez un pom, să sap o grădină sau să schimb un robinet ori un bec. La fel, cunosc bărbați care gătesc, schimbă scutece, spală, calcă sau pun murături. Detest din rărunchi bărbații care consideră că rolurile femeii sunt acelea de a face prunci și de a sta la cratiță, la fel cum detest și femeile care consideră că bărbații sunt, in corpore, porci, curvari și nemernici. Consider că divizarea aceasta a societății, din ce în ce mai exacerbată, asmuțirea celor două sexe unul împotriva celuilalt, călcarea în picioare a sexului opus, în integralitatea lui, sunt tarele cele mai periculoase cu care se confruntă lumea secolului în care trăim. Orice om rațional ȘTIE că niciodată, niciun detaliu anatomic, nu este capabil să împartă omenirea în bună sau rea, deșteaptă sau proastă, cinstită sau mârșavă. De aceea, niciunul dintre sexe nu trebuie nici idealizat, dar, în egală măsură, nici batjocorit. Fiindcă, până la urmă, atunci când se fac legi aplicabile exclusiv femeilor, e grav; e batjocură. Mai ales când se întâmplă în buricul bătrânei Europe. Iar lumea, brusc, se întoarce cu picioarele-n sus. Mă rog, poate la un astfel de subiect numai expresia asta n-ar fi trebuit s-o folosesc…