Am avut ocazia, în urmă cu niște ani, să cunosc, la Timișoara, un doctor bătrân. Pediatru. Operase mii de copii la viața lui, acum 15 ani era deja ieșit la pensie, iar de când l-am cunoscut m-am obișnuit să-l sun ori de câte ori aveam impresia că nu e tocmai în ordine să merg cu copiii proprii la medic și să le administrez, pentru mai orice, antibiotice, așa cum mă sfătuiau pediatrii mai tineri, aflați încă în „exercițiul funcțiunii”. În felul lui, Domnul Doctor – haideți să-i spunem așa – avea un dar supraomenesc. Îmi scotea angoasele din cap cât ai clipi, folosind cuvinte puține și coborând în derizoriu orice argument aș fi avut pentru a-i demonstra că un lucru, dacă e foarte răspândit și utilizat, trebuie musai să aibă valoare și rost, că altfel nici că s-ar putea.

Îl sun, de pildă, când era fiică-mea de nici trei ani și nu mânca mai nimic. Mă întrebam, adeseori, cu ce trăiește și cum de crește. Cumva, cumva, băga în gură câte ceva, însă extrem de puțin, iar după o înghițitură-două dispărea la joacă sau pe unde mai avea ea treabă. Disperată azi, disperată mâine, întreb trei, patru medici, ce să fac cu fata, ce vitamine să-i dau și cum s-o fac să mănânce, că pesemne o fi bolnavă de nu vrea să înghită mai mult de două linguri de supă și o înghițitură vai mama ei din orice-ar fi fost în felul al doilea. Și aflu: că e nevoie de analize, că trebuie să o vadă un gastroenterolog, că are nevoie de fier, de magneziu, dar și de calciu, mai mult ca sigur, așa că, până să văd analizele gata, să încep să-i dau din toate astea și câte și mai câte. Disperată, îl sun pe Domnul Doctor, profitând buiecește de faptul că-i plăcea să stea cu mine de vorbă despre scriitorii contemporani și literatură, în general. Îi spun, fără să respir, că fata nu mănâncă destul, nu stă la masă nici două minute, nu pare să-i placă niciun aliment în mod deosebit, nu bea tot laptele seara, hai, poate doar un deț, îi stă gândul veșnic la joacă, nu știu ce să mă fac cu ea și câte și mai câte. Omul, răbdător – doar o fi văzut mii de-astea ca mine la viața lui – mă întreabă sec, folosind cel mai frust limbaj pe care m-aș fi așteptat să-l aud din gura unui profesor-doctor cum era: „Draga mea, fata se cacă zilnic?” Brusc, îmi cade fața. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Procesez întrebarea, o trec urgent prin niște filtre personale și o găsesc total nepotrivită, o lovesc de toți pereții creierilor și răspund, totuși, fără să-l mustru pe marele doctor pentru modul abrupt în care s-a găsit să afle dacă infanta mea defechează zi de zi – mai ales că m-aș fi așteptat să fiu consultată într-un limbaj catifelat, doar omul știa că știu cuvinte și… În fine, cu glas scăzut, îi răspund: „Da, se… cacă zilnic.” Îi aud, pe dată, răsuflarea de ușurare și aflu: „Atunci, draga mea, fata e perfect sănătoasă. Mănâncă exact cât are nevoie. Acuma, ia spune-mi, ce părere ai despre volumul al doilea din…” Și gata consultația. Veți râde, desigur, dar Domnul Doctor a avut perfectă dreptate. Fata era perfect sănătoasă, așa cum e și azi. Mânca exact cât avea nevoie. Avea nevoie de puțin și des și așa are nevoie și azi.

Altădată, merg s-o iau de la țară, de la bunici și o prind în mijlocul curții, cu un găinaț uscat în mână. O văd, scap din mâini toate bagajele și țip, disperată: „Aaaoleu, faaata, vaaai, lasă jos, lasă jos mizeria!” Mama, apărută ca de nicăieri, cu o oală și un polonic în mână, mă întreabă speriată: „Ce-i, ce e, ce s-a întâmplat?” „Uite, țip, cât pe ce să mănânce găinaț!” Răsuflând ușurată, mama a lăsat oala și polonicul din aer și s-a întors la treabă, bodogănind: „Doamne, am crezut că s-a întâmplat ceva!” Asta, pentru că în capul ei odihnit și relaxat, nu s-a întâmplat nimic. Dar, absolut nimic. Să nu mai spun că pe mama n-am văzut-o nervoasă și țipând de când o știu. Cred că nici nu știe cum se face.

Dar să mă întorc la Domnul Doctor. Zilele trecute, agresată, de-a dreptul, de zeci de mesaje apărute pe social media referitoare la cure de detoxificare, că e deja o modă să-ți administrezi produse din cele mai sofisticate menite să-ți detoxifice organismul, mă opresc asupra unora și cochetez cu ideea de a le comanda. În fond, nu mi-ar strica o cură de detoxifiere, zic, consumând atâtea E-uri și multe altele, adeseori neidentificate. Ca să fiu sigură însă că nu comand ceva incomplet, îl sun pe Domnul Doctor. Adevărat, nu doar pentru asta, ci și să-l întreb dacă i-a plăcut o carte anume, extrem de populară, dar care mie, una, mi-a lăsat un gust neutru. „Domnule Doctor, zic, să-mi cumpăr produsul cutare, pentru detoxificare?” Aud, oximoronic, așa, cum se lasă tăcerea. După câteva clipe, îmi spune: „Scumpo, singurul care se pricepe la detoxificare, în universul ăsta, este ficatul. Așa că, te rog mult, NU da banii pe prostii!” Și-mi explică, cu subiect și predicat, ce industrie agresivă și copleșitoare s-a dezvoltat în ultimii ani, ba și extrem de nocivă, care promite rețete uluitoare menite să ne detoxifice organismul. „Mai bine, îmi spune, gătește mai light, bea multe lichide, fă mișcare, că ficatul știe precis ce are de făcut, inclusiv când îți agresezi organismul cu cine știe ce prostii. EL detoxifică, nu buruienile promise de diverși neaveniți!”

Ce vreau să spun e că mi-aș dori să existe pentru toți un Domn Doctor profesionist, capabil să te liniștească, cu argumente, în orice privință, dar și câte o mamă ca a mea, în viața fiecăruia, care să știe precis că un găinaț, o bucată de pământ, o piatră sau o frunză luată de un copil de pe jos sunt tot atâtea vaccinuri pe care cei mici și le administrează singuri, de când lumea, făcându-i tari și mari, capabili să lupte cu orice molimă ar veni peste noi la un moment dat.

Cumva, așteptând să iasă fiica mea de la școală, pierdută într-o mare de copii legați la gură, mi-am adus aminte de toate astea și m-am scuturat, cu înfrigurare. Trăim vremuri ilogice, în care copiii își inspiră, din măști, propria expirație. Tac, în colectivitate, mult mai mult decât înainte. Râd, dar nu li se vede râsul. Parcurg vremuri toxice, cărora nici măcar ficatul nu le poate face față. De-am fi capabili, măcar pentru o secundă, să vedem viitorul, să ne lămurim dacă acum facem bine sau facem rău!