Antecedente

Cititorii noștri fideli știu despre ce povestesc aici, spun pentru cei mai puțin atenți la teme de mare importanță, dar nu neapărat scandaloase: e vorba de „Amar”, filmul arădancei noastre , Diana Gavra, câștigător al festivalului Astra de anul trecut de la Sibiu, prezentat nu de mult, parcă prin martie, la cinema Arta, iar joi dimineața prezentat și la Penitenciarul de maximă siguranță din Arad.

Diana Gavra, absolventă la Pedagogicul arădean, avocată la București, face de o vreme filme documentare, aș zice chiar documentar-artistice, cel puțin două legându-se de orașul de unde a plecat la București. Nu e cazul și cu Amar, filmul fiind povestea lui Amar Răducanu, unul dintre cei mai talentați hoți de buzunare din țară. Cu ani de pușcărie în spate, l-a pus Domnul să îi fure Dianei portmoneul, iar de aici începe o poveste cum nu prea auzi multe, una care continuă și în zilele noastre.

Amar s-a lăsat de „meserie”, a ieșit de cinci luni din pușcărie, devenind și bunic la nici 45 de ani, însoțind-o pe Diana în turneele pe care le fac pentru promovarea filmului.

Subsemnatul a intrat în poveste oarecum întâmplător, chiar dacă Diana i-a fost elevă la Pedagogic. Infestat însă de mic copil de arta filmului, a spus fără să stea pe gânduri da atunci când fosta lui elevă i-a solicitat colaborarea.

Motive personale

Și mai este ceva: chiar dacă pare puțin verosimil, subsemnatul nu este un începător în ale pușcăriilor. Chiar dimpotrivă.

La nici 12 ani mi-am vizitat tatăl la Gherla. Da, bătrânul meu a făcut doi ani de pușcărie – nu contează pentru ce, oricum nimic dramatic – iar atunci, în drum spre vacanța din Maramureș, mama m-a însărcinat cu această vizită – desigur, și pachetul de rigoare – având în vedere că eram însoțit de Victoria, profesoara mea de română și dirigintă în același timp.

Ea, normal, nu avea voie la „vorbitor”, așa că văzându-mă după un gard de sârmă, cu milițianul care patrula înaintea mea, tatăl fiind dincolo de cel de al doilea gard, am făcut exact ce putea face un băiețaș bine educat: am leșinat. Gardienii au intrat în alertă, am fost adunat de pe jos, dus în interior, resuscitat și predat tatălui meu, surescitat și neliniștit, desigur.

Am petrecut așa vreo oră la Gherla, liber și nestingherit de gardieni, plimbându-mă cu tata peste tot în curte, chiar până la cimitirul închisorii, acolo unde se află și astăzi mormântul celui mai vestit haiduc maghiar. Am plecat perfect refăcut, Victoria așteptându-mă neliniștită de lungul meu „vorbitor” cu tata.

Penitenciar, închisoare, pușcărie…

Ultima denumire, ce mai uzitată, vine de la pușcă, dar vă puteți gândi și la pușculiță, locul acela unde se ascund lucrurile de valoare. Sistemul penitenciar românesc este în plină transformare, acum pe mine m-a surprins numărul mare de femei care lucrează în sistem. Cu toate că majoritatea celor deținuți – mai puțin de 30 de mii în toată țara – este formată din bărbați: peste 95%.

Penitenciarul din Arad este unul dintre cele mai moderne, „adăpostind” cam 1500 de condamnați. Din nou, numărul femeilor este și aici nesemnificativ. Echipa noastră, în frunte cu Amar Răducanu, cu care am început să mă împrietenesc pe nesimțite, a fost primită de directorul, Elvis Ionuț Dobrescu. Închisoarea nu semăna cu ceea ce am văzut eu pe vremuri la Gherla: clădiri moderne, curate, cu aer condiționat, totul pus la punct. Inclusiv sala de proiecție, acolo unde cam două sute de „pușcăriași” așteptau filmul cu Amar.

În timpul proiectării acesta s-a pus lângă un deținut cu care am schimbat și eu câteva vorbe. Ulterior Amar mi-a spus că se cunosc de la Rahova, cel în cauză având o condamnare care îl ține prin pușcăriile patriei de aproape 25 de ani.

Eternul feminin

În afară de eroul filmului, tot de Amar vorbim, echipa care a prezentat filmul a fost formată exclusiv din femei. Roxana Momeu, secretar de stat la Ministerul Justiției, Diana Mustatea, Director Adjunct la Direcția de Probațiune, Dalina Groza, Director la Serviciul de Probațiune Arad, Liliana Hurezan, Director Adjunct Penitenciar Arad și, desigur, regizoarea filmului: Diana Gavra.

Nu a fost, așadar, deloc surprinzător zâmbetul care s-a așternut pe fața deținuților gata de vizionare și care a continuat și la discuțiile de după film. Discuții care vizau, oarecum firesc, posibilitățile de reintegrare, de revenire în lumea celor care nu își petrec viața între două detenții. E o problemă vastă și oarecum perenă, revenirea în lumea din care ai ieșit odată fiind deosebit de grea în orice domeniu. Faptul că această posibilitate este susținută masiv de femei, parcă ne dă o speranță în plus…

Imposibila încheiere

În ceea ce privește filmul Amar, am mai vorbit pe aici despre el, eu zic, cu toată detașarea posibilă, că, în aceste vremuri când derizoriul picură și din robinete, merită vizionat. Pentru că este vorba de oameni reali, în carne și în oase, în situații care par fără ieșire, reprezentând o condamnare chiar dacă nu se sfârșesc mereu în pușcărie. Este de-a dreptul impresionant modul în care personajele reale – este, totuși, un documentar – se joacă pe sine, dând clasă unor actori celebri.
Ia, vedeți mai jos…