Colectiv de Oscar și ura din online-ul nostru
„Colectiv” nu a primit Oscar-ul sperat. Pentru unii, asta este o înfrângere, motiv suficient pentru a porni valul de comentarii critice. Jurnalistul Cătălin Țepelin de la Gazeta sporturilor prezintă, într-un articol dedicat contribuției presei la realizarea acestui prim film românesc nominalizat de Academia Americană de Film pentru un premiu Oscar (ba, chiar la două categorii!), câteva exemple de „stropi” din acest val. Iată unul edificator: „tolontaneeee, dute ba acasa ca tu si aia de la gazeta n aveti habar de presa baaaaa” (am respectat „ortografia” autorului, evident, semnat cu un pseudonim). Atât a înțeles, săracul…
Deși pornit de la un premiu ratat, ca să folosesc un termen fotbalistic, semnalul lui Cătălin Țepelin este destul de puternic pentru a declanșa, singur, o alarmă ce s-ar putea propaga până în zona din care izvorăsc astfel de mesaje. Totuși, merită să mai aprindem un beculeț pentru a devoala ceva mai mult din această zonă gri din care apar mesajele de natura celui prezentat mai sus.
Odată cu prăbușirea presei tipărite (din motive în primul rând financiare, dar nu numai), ziariștii s-au reorientat spre online, un mediu ce părea mult mai ieftin, simplu și prietenos. Nu voi face o analiză comparativă a celor două modalități de a transmite cititorilor materialele de presă (nu de a face presă, pentru că penetrarea mediului online nu a modificat nici genurile jurnalistice, nici regulile de concepere a articolelor, ci distribuția acestora, transmiterea către cititori), dar îmi doresc să atrag puțină lumină spre două unghere atât de mult discutate încât mulți cred că nu mai este nevoie de vreo explicație: comunicarea și libertatea de expresie. Desigur, nu voi comite păcatul de a încerca o analiză științifică a celor două concepte…
Este de la sine înțeles că presa înseamnă comunicare, născută din lipsa de comunicare a deținătorilor de informații. Cine crede altceva, să încerce să-și imagineze o lume în care comunicarea informațiilor ar fi lăsată exclusiv în seama deținătorilor acestora. Cum ar fi, de exemplu, ca toate informațiile despre accidente, tarife la utilități, procesul de legiferare (de la consiliile locale, la parlament), activitatea aleșilor sau a numiților de toate felurile, buget, cheltuieli din fonduri publice, inclusiv achizițiile în cazul marilor sau micilor investiții, politicieni corupți, abuzuri ale autorităților sau funcționarilor, abuzuri ale tuturor celor ce au o anumită putere de decizie și așa mai departe, cum ar fi, deci, dacă toate aceste informații ar fi comunicate exclusiv de primării, guvern, parlament, poliție, companii, regii etc.? Ar fi o minunăție, nu-i așa? Am face conjunctivită de-atâta roz cât ne-ar fi livrat zilnic.
De altfel, lipsa de apetit pentru comunicare a LOR (a celor amintiți mai sus și a altora, nenumiți), a dus la necesara apariție a presei. Din păcate, oricât încearcă presa să afle cât mai mult din activitatea deținătorilor de informații de interes pentru cetățeni, oricât ne-am perfecționat noi în activitatea de „culegere a informațiilor”, cu greu reușim să-i „batem”. Pentru că și ei s-au perfecționat – este exact ca în lupta dintre infractori și polițiști: infractorii se mișcă și se dotează mult mai repede și mai bine decât polițiștii! Vă lăsăm plăcerea de a ghici, în lupta noastră cu deținătorii, cine este în situația polițiștilor din exemplul dat… Oferim ca element ajutător, tocmai filmul Colectiv, născut dintr-o lungă investigație de presă, în care au fost scoase la lumină multe dintre tarele sistemului sanitar, dar și politic românesc, multe minciuni, multe nemernicii… Vă mai amintiți cum se lăuda ministrul Sănătății, Bănicioiu, că totul este în regulă, că există dotări, medicamente, specialiști și că nu-i nevoie de ajutor din străinătate pentru salvarea victimelor? Dar de „minunatele” isprăvi administrative ale primarului Piedone?
Așadar, presa a apărut ca o necesitate și continuă să existe tot ca o necesitate. Ca o alternativă la minciunile LOR, la ascunderea sau denaturarea adevărului. Ca un serviciu privat de interes public care nu doar prezintă informațiile ascunse, dar încearcă să le și explice.
Cu toate acestea, nu cred că există articol care să nu aibe în subsol comentarii ostile, unele chiar jignitoare sau obscene. Așa, putem trece la al doilea concept, libertatea de expresie, un deziderat al presei chiar și în perioada în care prima lecție de jurnalism era: „Scrii de vezi, dar vezi ce scrii”! Dar nu numai al presei, libertatea de a te putea exprima liber, a fost, este și cu siguranță va fi un deziderat al tututor oamenilor. Cum înțelegem această libertate și cum o punem în practică, este o altă discuție. Nu caut, acum, cauzele, dar este cert că am ajuns în situația în care scriem nu doar „ce vedem”, ci orice și oricum (ce vedem sau nu, ce înțelegem sau nu, ce știm sau nu). Iar online-ul este mediul perfect pentru exercitarea libertății de a scrie absolut ce vrem. Presa, mai puțin, nu pentru că ar fi subiecte tabu (evident, în afara celor prevăzute în legi, cum ar fi cele ce privesc siguranța națională), ci pentru că este obligată să respecte anumite reguli, anumite standarde. Pe de altă parte, fiecare jurnalist care se respectă și își respectă cititorii își impune anumite restricții de limbaj, fără să își simtă afectată libertatea de expresie (precizarea asta este necesară pentru cei care se simt loviți în libertate atunci când le sunt cenzurate unele idei sau cuvinte).
Comentariile din subsolul articolelor sunt expresia libertății depline de exprimare. Oricine are ceva de spus despre subiect sau despre articol, este liber s-o spună și chiar este bine să nu se abțină. Pentru presă, comentariile astea sunt, în primul rând, feedback. De care are nevoie ca să înțeleagă cum se „cumpără” fiecare articol, fiecare subiect, fiecare ediție, așa cum pe vremuri se cumpărau ziarele. Unele dintre aceste comentarii sunt repere (presa are nevoie de câte un „far” ca să nu se rătăcească prin oceanul de șmecherii și minciuni pe care navighează în căutarea știrilor), îi arată greșelile (oameni sunt și ziariștii!). Altele sunt pur și simplu dovada scrisă și lansată în mediul online că sistemul de educație este în mare declin, fie că vorbim despre școală, fie despre educația primară (cei șapte ani de-acasă, cum i se spunea pe vremuri).
Nu cred că există ziarist, publicist în mediul online, care să nu fi avut parte de comentarii mai puțin măgulitoare. Și vă asigur că în fața unor astfel de comentarii, care nu îți arată greșeli, ci îți pun la îndoială calitatea de ziarist, care te jignesc fără noimă, îți vine să răspunzi la fel. Dar nu poți. Ești ziarist, ai de apărat o reputație obținută după multă muncă, ai de respectat un blazon. Nu atât al tău, personal, cât al presei căreia îi aparții. Și-apoi, cui să răspunzi? Unui „curajos” care, din spatele unui pseudonim spune că nu ești ziarist? Sau altuia care n-a descoperit cratima dar te acuză că nu știi să scrii corect în limba română? Ori celui care te face hoț, mincinos, profitor, idiot sau mai știu eu cum?
Da, este trist când, după ce ai muncit câteva luni pentru o serie de dezvăluiri despre corupția din sistemul sanitar, care a dus la moartea violentă a unor tineri nevinovați, după ce munca ta și a celorlalți colegi a devenit un film premiat în Europa și foarte apreciat în SUA, apare un „pseudonim” și-ți scrie în clar „dute acasă”, motivând doct: „n aveti habar de presa baaaaa”. Este trist și nedrept. Dar așa arată activitatea unui hater care posibil să fi scris mai mult decât a citit. Și a urât tot, zi și noapte, lună de lună, an de an. El, hater-ul, este cel care se hrănește cu ură, care răspândește ură, care nu poate trăi fără ură. Iar online-ul îi oferă mediul perfect pentru a se ascunde și a împroșca ură.
O definiție interesantă a hater-ului a fost dată de bloggerul Radu Dumitru, un inginer electronist din București, la provocarea unui alt blogger, Andrei Cismaru: „În domeniul nostru, omul frustrat care spune ceva rău despre tot ceea ce faci sau zici, fără vreun motiv bun, din simplul motiv că ura se cultivă ușor și se exprimă la fel de ușor de la adăpostul anonimatului oferit de tastatură”.
Mai frumos decât: hater – de la verbul englezesc to hate = a urî…
Articolul lui Cătălin Țepelin poate fi citit aici.
Comentariile portalului
Daca in loc de conducta de gaz era una de 220v sau 380 sigur muncitorul respectiv nu mai vedea Moldova !
Total nefericita interventia celor din USR in acest caz! Sper din suflet sa nu fie aceasta pozitia lor privind planurile de viitor ale orasului! Astfel de decizii sunt descurajante pentru (...)
Renovare facute ca la toate polițiile, de mântuială!