Nimic din ce am învățat în școală nu m-a pregătit pentru vremurile astea. În nicio școală, fie ea militară sau de studii superioare. Nimic din ce-am trăit nu m-a pregătit pentru ce se întâmplă acum, chiar și revoluția m-a prins destul de mărișoară, așa că ceva habar pot să spun că aveam despre războaie, gloanțe, frică și stat în casă.

Ca orice cititor de Sven Hassel și fan al seriei Star Trek aveam o idee destul de clară despre cum va arăta „al treilea război mondial”: bătălii cu roboți care preiau puterea să apere omenirea de ea însăși, națiuni care se bombardează din telecomandă, soldați universali și alte scenarii care, până pe la începutul lunii februarie, păreau o realitate tare îndepărtată.

La începutul lunii februarie a fiecărui an începem să creionăm unul dintre cele mai mari evenimente ale anului pentru polițiști: Ziua Poliției Române, și legat de acest eveniment, Ziua porților deschise. Organizarea implică mulți colegi, dar totul pleacă de la câteva idei, născute, de obicei, la o cafea. Anul acesta ne bucuram că avem deja două variante de locație, Filarmonica și Teatrul și începusem căutarea locației ideale pentru ZPD. Deși pare simplu, ca orice eveniment cu public numeros și ale noastre sunt destul de complicat de organizat. Dacă plouă, ninge, bate vântul, sunt construcții în zona aleasă pentru eveniment, alte manifestări, invitații, logistică, sunet, flori, avansați, și pentru orice situație ipotetică trebuie un alt scenariu. Dar ne place, așa că nu e greu.

Pe la începutul lunii martie era deja oarecum clar că „pică” Ziua porților deschise. Fără copii, fără poze, fără râsete și veselie. OK, ne-am regrupat pentru festivitatea de Ziua Poliției. De la zero. Unde, cine, câți invitați, speech-uri, premii, sunet etc. Totul gata, la timp, fără mult stres și nervi… și a picat și asta. Nicio activitate în afara unității, rămânem în sala noastră de festivități… și au fost emise ordonanțele militare. Și n-a mai fost nimic.

„Prea mici sunt cuvintele“ pentru cum te simți când rămâi așa, în aer, fără nimic. Și despre asta povestesc aici, despre sentimente. Pentru că sunt multe, amestecate și ascunse sub ținută.

Aproape în fiecare dimineață mă duc la serviciu pe jos. 15 minute de plimbare pe străzile pustii a fost simpatic la început, mi-a plăcut mult de tot. De la serviciu acasă, la fel. Wow, cât de tare! Străzi „ale mele“, aer curat, gălăgie puțină, deci pot asculta muzică, fără elevi/copii care să urle, părinți nervoși și grăbiți care să-i aștepte la ieșirea de la ore. A fost interesant vreo două săptămâni, până când liniștea a devenit apăsătoare și străzile îngrozitor de pustii.

La serviciu, dezinfectare la intrarea în unitate. Unitate în care nu mai intră aproape nimeni de la începutul lui martie. După dezinfectarea de la intrare, câțiva pași până la birou, unde-mi dau jos mănușile cu care am venit de acasă și îmi pun altele. Masca rămâne pe față, mă duc să iau cafea. Pe coridoare, toți colegii cu măști și mănuși. Ne salutăm, zâmbim (cred), dar vorbim mai încet, nu știu de ce. Ne facem treaba și ne pregătim pentru „pauza“ de la ora 13.00. Fatidica oră 13.00, când GCS comunică „noutățile“ legate de coronavirus.

Atmosfera e tensionată peste tot, indiferent unde lucrezi și cu ce te ocupi. Unii care stau acasă și-ar dori să iasă, iar cei care ieșim ne-am dori să mai stăm pe acasă. Ținem legătura cu colegii de la celelalte arme și din țară. Niciunde, nimănui nu-i este mai bine. Teama de virus, frica pentru părinții 65+, pentru cunoștințele bolnave, colegii din linia întâi plutește ca un văl negru deasupra tuturor. Nu mi-am mai văzut părinții de câteva săptămâni, mi-e dor de familie, de mesele de sâmbătă și duminică, de prieteni, cafelele la Boeme, shopping la ocska, grătare la Măltăreț… dar n-am ce face, momentan. Respect regulile, pentru că am înțeles că nu avem altă șansă de a nu ne expune.

Ies din birou doar când e necesar și toată comunicarea e pe whatsapp sau orice altă rețea socială. Ies pe teren și mă alătur colegilor în acțiuni, ziua sau noaptea. Non-stop cu mască și mănuși, de mai mult de o lună. Acasă am deja o rutină de dezinfectare a pantofilor și hainelor cu care ies afară de-mi amețesc câinele de fiecare dată când intru în casă. Folosesc tone de cremă de mâini, fața îmi este mereu iritată de la masca pe care o port cu susu-n jos, pentru că altfel mi se aburesc ochelarii. Nu mai suport mirosul de clor, dezinfectant și spirt, dar le folosesc mereu. Pentru că respect regulile.

Este, fără îndoială, cea mai grea perioadă a vieții mele de până acum. Pentru că nu știu ce sau când sau cum va fi. Nimic din ce am știut nu mai e valabil, totul s-a schimbat, în afară de oameni. Oamenii au rămas la fel. Prietenii, „ne-prietenii“, cunoștințele, amicii… sunt aceeași pentru mine. Da, unii au reacții exagerate dar culmea, sunt exact cei la care m-am așteptat, așa că pe frontul ăsta nicio surpriză majoră.

În toată această incertitudine generală am găsit o luminiță de la capătul tunelului, mi-am găsit strategia de ieșire, punctul terminus al acestei perioade. Convingerea că și asta va trece. Nimic altceva nu este clar și sigur, doar că va trece. Și cu asta mă trezesc în fiecare zi și adorm în fiecare seară, după ce mă rog. Că oricum va fi, chiar și acest presupus al treilea război mondial, va trece.

Claudia Iuga
Purtător de cuvânt IPJ Arad