joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Ce a avut ziaristul Ioan Slavici cu Marea Unire? 100 de ani în care chiar n-am învăţat nimic

    de Ovidiu Balint | 16 ianuarie 2018, 12:46 PM | Cultură | Topic special

    12

    În Imperiul Austro-Ungar a făcut pușcărie pentru militantism românesc, iar în România Mare a făcut pușcărie pentru colaboraționism

    Ieşeam de pe strada Mihai Eminescu când am dat cu ochii de un banner imens cu chipul lui Ioan Slavici, atârnat de faţada Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Ce ironie a sorţii, mi-am zis, cum se pot întâlni doi prieteni şi după moarte, în privirea unui trecător! Nostalgia n-a durat mult, fiindcă mi-a fost aruncată în fântâna profunzimii mesajului scris pe pânza publicitară: Centenar – 100 de ani care ne unesc!

    Involuntar, m-a umflat râsul. Ce are, ori ce a avut Slavici cu Marea Unire de la 1918? Nu numai că el visa o Românie federală, bazându-şi ideea naţională pe identitatea şi specificitatea regiunilor româneşti, dar şi pe susţinerea şi promovarea culturii în toate zonele în care se vorbeşte limba română. A şi fost condamnat, în anul 1919, la cinci ani de închisoare, cu executare, chiar de către Guvernul României Mari pentru articole de presă considerate a fi scrise împotriva Unirii şi la comanda unor interese străine. Puţină lume ştie că Slavici a fost condamnat împreună cu alţi ziarişti, finanţaţi de germani, printre care şi… Tudor Arghezi. Numai că Slavici este singurul care nu (!) îi cere Regelui Ferdinand graţierea, fiind convins că printr-o astfel de cerere recunoaşte faptele pentru care a fost condamnat. De altfel, despre Regele Ferdinand spunea că îi are ca „sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea şi Prostia”.

    Dar această controversă aparent hazlie m-a pus la muncă, încercând să fac o mică cercetare despre viaţa jurnalistului Ioan Slavici, o poveste mai puţin cunoscută nouă, românilor. Fără pretenţia unei exegeze.

    Mihai Eminescu a fost cel care a avut influenţa hotărâtoare în destinul lui Ioan Slavici, prin prietenia ce i-a legat, dar şi prin îndemnurile sale culturale. Datorită lui Eminescu, Ioan Slavici îşi dedică crezul creator filozofiilor lui Confucius şi Schopenhauer.

    Ca ziarist, Slavici este unul dintre cei mai importanţi militanţi ai românismului în Imperiul Austro-Ungar. De fapt, articolele sale de presă din ziarul Tribuna, pe care l-a şi înfiinţat, şi din cauza cărora a intrat în conflict inclusiv cu Partidul Naţional Român din Ardeal, au fost şi motivul unei prime condamnări la închisoare de către regimul imperiului austro-ungar, fiind considerat agitator şi spion român.

    Cu alte cuvinte, ziaristul Ioan Slavici a fost condamnat la închisoare de către două regimuri diferite, pentru aceleaşi presupuse delicte de presă comise împotriva a două regimuri politice. Întrebarea evidentă mi-a căzut în minte ca o ghilotină: oare ziaristul Ioan Slavici avea o problemă cu convingerile sale, sau cele două regimuri, austro-ungar şi românesc, aveau aceeaşi problemă ? Cred că răspunsul e simplu: regimurile au avut o problemă. Aceeaşi! De apărare a unor interese politice care nu erau în interesul public. Sau eterna problemă a fricii statale faţă de opiniile şi susţinerea acestora de către o minoritate, fie ea şi intelectuală.

    Pe scurt, ce scria Ioan Slavici în ziarele din Imperiul Austro-Ungar şi în ziarele din România Mare? Că ar vedea o Românie federală, în care fiecare regiune să îşi păstreze identitatea şi specificitatea, iar unirea românilor ar fi urmat să fie înfăptuită doar pe plan cultural şi spiritual, „în cuget şi-n simţiri”, vorba cântecului. Slavici era convins că România nu era pregătită pentru o unire administrativă, iar pe de altă parte ziaristul  Ioan Slavici percepea unitatea prin diversitate, nu prin uniformizarea diversităţii, ori, şi mai grav, prin anularea şi subjugarea ei, împotriva căreia militase şi în Imperiul Austro-Ungar.

    De fapt, Ioan Slavici a fost un vizionar. Vedea o Europă modernă, cu ţări care îşi caută identitatea prin cultură şi limba vorbită, şi nu prin politici naţionaliste! Ziaristul Ioan Slavici scria şi împotriva războiului, definindu-l nu doar imoral ci o soluţie a unor oameni incapabili de alte soluţii.

    Din păcate, publicistica lui Slavici este şi foarte puţin cunoscută şi prost interpretată, ori interpretată chiar cu rea-voinţă.

    Iată, de pildă, ce-i scria lui Nicolae Iorga în 1907, cu 12 ani înainte de a fi condamnat pentru „colaboraţionism”, la cinci ani de închisoare: Iubite amice, Sunt acum douăzeci şi mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oara vorba că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare. Am fost dar şi eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a. c. vorbele: «s-au încredinţat că nu mai au nimic de aşteptat». Durerea mi-e însă mare mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ţi-a făcut mărturisirea aceasta. Sunt şi eu „de dincolo” şi-mi cunosc fraţii cum numai puţini Ii vor fi cunoscand, iar aici am venit om făcut. Încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, ori mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România. Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din Împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina – decât în unele ținuturi copleșite de evrei. Dacă e vorba de cultură economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e paraginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultura economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia. Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte. Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri. Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importantă ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să țină lumea seama de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvârșește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor. E cu toate acestea adevărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumina e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România. Oameni cu judecata dreaptă au fost aceea dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici. Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze. Salutări frațești. Măgurele, 20 Iulie, 1907. Ioan Slavici

    103 Siria 1

    După 12 ani, în toamna anului 1919, când iese din puşcărie pentru condamnarea dubioasă, Ioan Slavici se întâlneşte în plin centrul Bucureştiului cu nimeni altul decât Nicolae Iorga, care îl scuipă în public.

    Să mă mai mir astăzi, după 100 de ani, de atitudinile umplute cu civism modernizat, când modalitatea de protest se cristalizează în înjurătura milenară de “ba, pe-a mă-tii”, în locul unui discurs coerent, bazat pe principii morale şi nu pe ranchiună clădită temeinic pe lipsa de cultură?

    M-am bucurat să-l redescopăr pe Ioan Slavici ca ziarist, şi să vă pot devoala  ce însemna şi acum 100 de ani consecvenţa în exprimarea opiniilor. Cu atât mai mult cu cât aniversarea Centenarului ne prinde nu doar dezbinaţi în convingeri, ci şi înverşunaţi într-un naționalism pe care nu ni-l putem motiva. De pildă, cum poţi să fii naţionalist, când tu nu vorbeşti şi nici nu scrii în limba română, stâlcind-o? Sau, cum poţi să fii naţionalist, când nici nu îţi cunoşti personalităţile culturale, iar dacă ai aflat de ele le renegi? Nu merg mai departe cu întrebările retorice, fiindcă am ajunge la baza educaţiei naţionale, din familie şi din şcoală, cu ajutorul căreia ne perpetuăm falsificarea istoriei şi îngroparea valorilor culturale într-o uitare umplută cu patriotism.

    Datorită articolelor de presă ale lui Ioan Slavici, din care am recitit câteva, am înţeles că în aceşti 100 de ani n-am învăţat nimic. Nici despre noi şi nici despre ceea ce am putea fi. Nu ne cunoaştem valorile, ne uităm tradiţiile, ori, şi mai rău, le alterăm. Guvernul român aniversează Centenarul prin serbări banale, dar îmbrăcate fastuos, în loc să investească în redescoperirea şi educarea identităţii culturale şi spirituale româneşti. Pentru acest demers politic ar trebui un program pe termen lung şi nu un microfon la care să cânte un artist supraplătit.

    În loc de încheiere, vă invit să citiţi câteva pasaje, pe care le-am selectat pentru dumneavoastră din ultima carte a lui Ioan Slavici, intitulată „Închisorile mele”. V-aş recomanda să o citiţi toată. Se găseşte şi pe internet.

    „Ce a greșit Slavici e simplu de tot […] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei”. Gala Galaction

     

    „Iubite amice, Gândul meu e să-ţi fac împărtășiri despre cele petrecute în timpul trăit de mine la Vaț, la fortul Domnești, la Hotel Luvru, la Văcărești, la Hotel Modern și iar la Văcărești. N-o fac însă aceasta decât pentru ca să te ajut a te dumiri asupra stărilor de lucruri din timpul vieții mele. Am deci, înainte de toate, să-mi dau silința de a te dumiri cum au venit lucrurile de eu am ajuns să trec și prin temnițele naționale românești. E învederat că n-am reușit a-i face pe cei puternici dintre contemporanii mei să mă înțeleagă și teamă mi-e că nu m-ai înțelege nici tu, dacă n-ai ține seama și de unele din cele demult întâmplate“.

     

    „Ajuns om liber, mă bucuram de libertate stând mai mult acasă, căci pe stradă nu puteam să ies decât însoțit de guvernanta mea, așa-i ziceam în glumă soției mele, care îmi lua apărarea când vreunul dintre patrioții plini de însuflețire își ușura inima suduindu-mă ori vrând să-mi tragă câteva. Când nu avea altă treabă și în curând m-am încredințat însă ca nu numai frații și surorile mele în Traian au ajuns în doaga aceasta. Lumea întreagă își pierduse, așa se vede, bunul simț, căci nici germanii, austriecii, maghiarii și bulgarii nu erau mai cuminți decât românii. Lasă că unelteau ca niște smințiți unii contra altora, dar după câteva săptămâni petrecute la București s-au schimbat și au luat toate apucăturile românilor deprinși cu «obiceiul pământului».”

     

    „În drum spre Curtea Marțială mi s-a întâmplat să-l întâlnesc pe marele nostru istoriograf  Nicolae Iorga. Trecea mergând spre Academia Română prin fața palatului Știrbei, iar eu mă aflam în cealaltă parte a străzii mergând spre Biserica Albă. Zărindu-ma, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentație, încât trecătorii s-au oprit ca odinioară când cu bine știutul Ionaș. De astă dată nu m-am mai crucit și m-am mărginit a-mi zice: «Ăstuia nici la cele mai adânci bătrânețe n-o să-i mai vină mintea!». Cobea naibii.”

     

    „E dureros afară din cale să te știi om bătrân când simți în tine pornirea de a intra în lupta nu numai crâncenă, ci totodată și îndelungată.”

     

    „«România Mare», zic unii, s-a înființat, ce-i drept, dar e desființat statul românesc, iar statul poliglot, în care se pierde, are hotarele deschise și spre Bulgaria, și spre Serbia, și spre Ungaria, și spre cehoslovaci, și românii au să-și mistuie puterile vii cu o iredentă bulgară, cu alta sârbească, cu iar alta maghiară, ba chiar și cu una ucraineană, ca să nu mai vorbim și de cea germană ori de milionul de evrei – acum toți cetățeni cu razăm puternic mai ales în Anglia și în America. Au trecut timpurile când românii erau stăpâni pe țărișoara lor: trăiesc în țară mare, dar sunt legați-ferecați atât politicește, cât și în viața lor economică. “

     

    „Mă vedeam băgat într-o căldare cu alți 24 de oameni, cu care nu aveam nimic, nici în clin, nici în mânecă i care nu mi-au fost și nici n-au să-mi fie vreodată tovarăși de luptă. Pe cei mai mulți dintre dânșii acum îi vedeam întâia oară, iar cu alții abia pe ici, pe colo vorbisem în treacăt. Așa-zișii judecători erau apoi tot oameni care nu mă cunosc, nu sunt dumiriți asupra trecutului meu, nu știu care e rostul meu în viața poporului și astfel nu sunt în stare să mă judece.”

     

    „Când grefierul a venit să ne citească sentința, fiică-mea Lavinia, intrată și ea la mine, a început să plângă. „Plângi, fata mea, plângi – i-am zis – dar nu pentru că vezi osândit pe tatăl tău, ci pentru că ai să-ți petreci viața în țara aceasta, care suferă asemenea rușine. “

     

    „În toate cărțile de citire sunt scrieri de ale mele, în toate manualele de istorie literară e trecută biografia mea. Au să fie ele aruncate în foc? De ce!? Pentru că n-am vrut să mă lepăd și eu când s-au lepădat alții de convingerile în care au stăruit bunii și părinții noștri și până ieri am stăruit și noi, cei încă în viață. Îmi aduc aminte în clipa aceasta de o odă a lui Horațiu, în care se zice: «Si fractuos illabitur orbis, impavidum feriem ruinae!» ceea ce va să zică: «Dacă sfărâmată în bucăți s-ar prăbuși lumea, bărbatul adevărat ar sta neînfricat deasupra dărămâturilor.» Eu am ținut totdeauna să mă potrivesc cu acestea. Toată lumea striga: Nu avem caractere! Iar pe mine să mă osândiți pentru că am fost statornic toată viața mea? Ori, cum a zis domnul Perieteanu, sunt un nebun și atunci nu la Văcărești, ci la Mărcuța aveți să mă trimiteți; ori m-am ramolit, și atunci tot nu la Văcărești, ci într-un sanatoriu mi-e locul. Mă vedeți însă că sunt om în toată firea, zdravăn și trupește, și sufletește pentru vârsta la care am ajuns. De aceea domnul comisar regal îmi cere capul, căci am fost om cumsecade și-am umblat în aceleași drumuri ca fiul lui Ioan Brătianu până în ajunul războiului, dar după ce el și-a schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele. Urmașii au să-l judece și ori să-l ridice în slava cerului, ori să-l osândească. Și pe mine tot numai ei au căderea de a mă judeca. Domnule Președinte și Onorabilă Curte, vă vorbesc acum ca și când n-ar fi vorba de mine, acuzatul Slavici, ci năpăstuitul scriitor Ioan Slavici. Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebuie să-mi dați satisfactție pentru toate nedreptățile ce mi s-au făcut, pentru modul în care am fost tratat. Dacă nu puteți să faceți aceasta, dați-mi, vă rog, o pedeapsă grea, care nu mă jignește, nu mă umilește. “

     

    „Există încă de mult un regulament al închisorilor, în care se prescrie cum anume au să fie tratați cei pedepsiți cu detenție, cu reclusiune ori cu muncă silnică. Un articol din acel regulament prevede că el nu are să fie aplicat și pentru condamnații politici. Rămânea deci ca pentru aceștia să se facă un regulament special. Au trecut însă zeci și iar zeci de ani fără ca un asemenea regulament special să fi fost făcut. Condamnații politici sunt tratați deocamdată după bunul plac. Al cui? Al gardianului respectiv – câtă vreme nu intervine puternicul «prim». Al «primului» câtă vreme nu intervine mai puternicul grefier. Al grefierului câtă vreme nu intervine de tot puternicul director. Al directorului câtaă vreme nu intervine atotputernicul director general. Al directorului acestuia câtă vreme nu intervine stăpânul tuturora, ministrul. Al ministrului câtă vreme nu intervine cineva care e și mai puternic decât ministrul. Dacă s-ar fi făcut regulamentul special, toți puternicii, mai puternicii, de tot puternicii, atotputernicii, ba până chiar și cei cu putere covârșitoare, aveau mâinile legate. Într-o țară care și-a înscris în constituție cele mai largi libertăți, nu se poate cere ca cei puternici să-și lege ei înșiși mâinile. “

     

    „Un lucru e mai presus de orice îndoială: că erau fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce mă socoteau dușman al poporului maghiar, și nici în timpul pe care l-am petrecut la Vaț, nici după aceea n-am încetat a stărui pentru pașnica viețuire împreună. Cu atât mai vârtos au fost fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce m-au purtat prin închisorile naționale românești – după ce atât am alergat și ostenit și atâtea jertfe am adus pentru restabilirea unității în viața sufletească a poporului român. După cele ce-am văzut prin închisori, cel intrat în ele, dacă n-a fost, se face dușman al societății omenești. “

     

    „Dar, la urma urmelor, România a avut un mare noroc: unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a făcut, România Mare a fost înființată. Pe mine, iubite amice, lucrul acesta – deocamdată – nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alături cu Rusia și cu slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc. Mai înainte însă de a-ți arăta mai în amănunt cuvintele mele, îți reamintesc cele cuprinse în scrisoarea ce i-am adresat-o istoriografului nostru Nicolae Iorga. “

     

    „Experiențe făcute în timp de mii de ani au dovedit cu prisos că popoarele nu se pot desființa unul pe altul și nu se poate menire mai frumoasă decât să pui capăt urilor dintre cei aruncați de soartă pe aceeași bucată de pământ. Aveam ori nu noi, românii, atât destoiniciile firești, cât și cuvenita pregătire pentru împlinirea acestei frumoase meniri? Dacă le avem, norocul e într-adevăr noroc, iar dacă nu, o să pățim și noi rușinea pe care au pățit-o nemții, maghiarii și rușii. Eu îi cunosc pe români cum numai puțini dintre contemporanii mei îi vor fi cunoscând .”

     

    „Nu, iubite amice, pe mine temnița ungurească nu m-a făcut nici să-i urăsc pe maghiari, nici să-i iubesc mai presus de alți oameni. Încă mai puțin au putut temnițele românești să-mi împăienjenească ochii pentru ca sa nu mai văd prăpastia spre care ne împing pe noi, românii, relele noastre îndemnuri. Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București. Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecându-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toți cei ce am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare. Iubite amice, După toate celelalte, cum rămâne cu norocul cel mare!?

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Felicitări pentru articol. Scena cu scuipatul în public ar trebui să se predea și la orele de literatură română sau istorie, pentru a înțelege ororile naționalismului.
      După mai mult de un secol de educație naționalistă, cred ca a venit momentul să îl înțelegem mai bine pe marele Slavici, acum, în prag de centenar.

      +13 voturi
      +1
      -1
    2. Ovidiu, noi am vorbit azi, am apreciat articolul tău, dar și cercetările tale jurnalistice. Și, bine sau rău, ne mirăm în continuare de lucrurile normale, acelea care cu greu au ajuns în viața noastră, nefiind noi vinovați de aberațiile colaterale. Slavici a fost și este un mare jurnalist. Puțini ziariști arădeni știu asta, pentru că sunt puțini la minte și la trup. Hai să intrăm în depresie împreună, vom fi perfecți: România, de când cu vizita ratată a delegației Premierului Japoniei, s-a gheișizat. De vreun an. Începând cu doamnele Sevil samd, Sorin grindeanu, Mihai tudose, Vio dăncilă și încă Carmen Dan… Gheișe de teleorman. Vei înțelege Apoclipsa dintre rânduri și lucrurile urâte sau scuipate spre Slavici de onor Nicolae Iorga. Te rog să mă ierți. Cumva, o să înțelegi că mi se rupe, nu mai am nicio șansă. Am o căsuță în Ungaria, cu asta am spus tot. De unde și dispunerea spre sinucedere. „Trăiască nația!” Bine, bă, „Sus cu dânsa!”

      +2 voturi
      +1
      -1
    3. Foarte frumos scris, așa cum numai tu știi să scrii. Mă întreb câți dintre români ar înțelege ceea ce tu ai subliniat în articol, anume că acest centenar ar trebui studiat, indus și trăit altfel decât cu mici, beri și muzici populare românești.

      +3 voturi
      +1
      -1
    4. Despre I.S. se stie doar ce a fost publicat si ce …a mai rămas la B.A.R. O parte din manuscripte, au fost deteriorate de ” umezeală si fungi” asfel incît au fost arse în 1952. In rest e liniste! Bravo pentru articol si munca depusă!

      +1 voturi
      +1
      -1
    5. „Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București…”
      – cu toate că temerea lui Slavaci s-a împlinit în mare parte, totuși chiar și după 100 de ani, România e alcătuită din două țări deosebite, separate de munții Carpați.

      +3 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru pomfrit

    7 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.