Lucrul în domeniul serviciilor (nu „secrete”) nu este ușor, munca cu omul nu e ușoară. Ajungi să dai de tot felul de oameni, unii sunt prost crescuți, alții doar au o zi proastă și ajung să-și verse năduful pe prima persoană care le iese în cale. Am lucrat în domeniul serviciilor (nu „secrete”!) ceva mai bine de opt ani (inclusiv asigurări), așa că poveștile mele ar umple pagini întregi. Am prieteni care lucrează în domeniul serviciilor (nu „secrete”!! ) și nici poveștile lor nu sunt de aruncat. De la : „Intră, eu îi dau bună ziua, el trece pe lângă mine, nici măcar nu se uită la mine. Se duce până în spate, vine înapoi și deschide gura: Am venit pentru…. Eu, din nou: Bună ziua! El: Ah, da! Bună ziua! (Ai văzut că se poate?)” și până la „Nu și-au mai plătit ceea ce comandaseră. Peste o lună îi vedem din nou, credeau că nu o să îi recunoaștem. Nu știu de unde au avut tupeul ăsta”. 

Cum spuneam, nu e ușor și dai de tot felul de oameni, însă nu m-aș fi gândit că voi vedea și reversul medaliei. Adică sunt obișnuit să mai dau peste câte vreo vânzătoare acră sau țâfnoasă că mi-am permis să o deranjez la locul de muncă. Ca să nu mai spun de unele casiere de la câteva supermarket-uri din Arad, sunt câteva…. de te fac să vrei să dai ochii peste cap atât de mult de îți vezi interiorul creierului, dar divaghez.

Însă nu m-aș fi așteptat să văd o lipsă de cele mai elementare tehnici de vânzare la o companie de asigurări. Cumva nu te aștepți la altceva decât profesionalism. Am ajuns la sediu, intru și dau bună ziua. Erau trei persoane, toate salută frumos, zâmbind. Vedeam că zâmbesc deoarece nu aveau nici una o mască pe față. Trec peste amănuntul acesta și anunț pentru ce am venit. Sunt condus într-o altă încăpere, unde o domnișoară drăguță începe să tasteze de zor pentru ceea ce venisem. Ah, asigurarea obligatorie de locuință, uitasem să menționez. Aceea pentru care Poliția Locală dă amenzi acum.

Toate bune și frumoase, vorbim nimicuri, mai spunem niște metri pătrați, număr de camere, an construire bloc și așa mai departe. Ei, toate astea au fost bune și frumoase până la un punct. Până când scot portofelul și ea vede legitimația de presă. Nu a văzut și numele publicației, dar a văzut PRESS. Și mă întreabă dacă sunt jurnalist. Îi spun că lucrez la un ziar online. La care? Îi răspund, iar fața ei se transformă. Ca și atunci când erai mic și tu voiai să mănânci pizza, dar mama îți dădea ulei de pește. A urmat o grimasă a feței care m-a surprins. O întreb dacă e ceva în neregulă: „Mda, voi sunteți ăștia care fac poze la mașinile parcate aiurea”. Nici un cuvânt despre celelalte categorii de articole. Nimic.

Și continuă să îmi spună că asta e părerea ei, că „țara arde și baba se piaptănă”, că nu trebuie să mă supăr, că ei îi place presa, dar că… din nou „țara arde și baba se piaptănă”. Am încercat să o scald, să o scap de situația penibilă în care singură se băgase și să glumesc, dar ea a avut o părere! Și a ținut morțiș să mi-o transmită, dar „să nu te superi!”. Nici nu aveam cum să mă supăr, deoarece rămăsesem siderat la ceea ce se întâmpla. Și nu mai tăcea… Am început să mă întreb cu ce i-am greșit și să gandesc cum să găsesc o cale să mă scuz pentru locul meu de muncă. Se pare că avea o părere foarte bine înrădăcinată și era atât de pornită pe treaba asta încât a aruncat toate tehnicile de vânzare pe geam. Ea uitase ceea ce făcea, unde era, că era vorba de o tranzacție etc. Renunțasem să îi explic – oare de ce am făcut-o? – că „mașinile parcate aiurea și pozate” erau o parte a campaniei „Nesimțirea nu este un handicap” și că făceau subiectul mai multor șoferi nesimțiți, unii dintre ei ajungând să blocheze până și rampa de acces pentru persoanele cu dizabilități de la Spitalul Județean. Fără folos să mai menționez că gesturile mici conduc la cele mari, deopotrivă bune și rele. Dacă o persoană nu e în stare să respecte cele mai elementare reguli de conduită ce îl oprește să „țintească” mai sus?

Am semnat și am plecat, și m-am jurat să nu mai dau ochii cu domnișoara respectivă, supărată pe „ăștia care pozează mașini parcate aiurea”. Promit solemn să nu o mai fac, dacă promite și ea solemn să fie o profesionistă.

Dar cum e mult până departe, la Biserica Roșie s-a plantat bizonul ăsta. După numere e din Prahova și probabil că stă doar cinci minute…(șase ore mai târziu, mașina încă e acolo).