Pentru că este primul teatru permanent din România, pentru că este primul cinematograf al orașului, pentru că este moștenirea noastră, a tuturor arădenilor, pentru că până și Ministerul Culturii din Austria s-a îndrăgostit de el și pentru că oricare locuitor al orașului trebuie să-i cunoască istoria și să fie mândru de asta, Special Arad dedică următoarea serie de articole Teatrului Vechi din Arad, propunându-și realizarea unei adevărate campanii de conștientizare a importanței pe care o are salvarea lui! 

Vă invităm, pe parcursul a 3 articole ample, să descoperiți etapele care au metamorfozat clădirea de pe str. Gheorghe Lazăr în ruina lugubră de azi. Vom „străbate” perioadă cu perioadă, în prima fază de la construirea și deschiderea primului teatru din cărămidă de pe teritoriul României de astăzi, trecând peste cei câțiva ani în care a devenit un simplu depozit, până la transformarea lui în primul cinematograf din Arad. În a doua fază, vom vedea cum a intrat în letargie, iar apoi cum a fost resuscitat prin intermediul pieselor de teatru underground. În cele din urmă, vom analiza toate evenimentele care l-au „executat”, făcându-l nimic mai mult decât o clădire bolnavă, care-și ascunde rușinea de ochii trecătorilor printr-un giulgiu sinistru. O biată victimă a indiferenței și a legislației defectuoase din țara asta bătută de soartă…

Dar să începem cu începutul. Încă din primele clipe, povestea Teatrului Vechi nu a fost una obișnuită. Chiar și contruirea lui s-a realizat cu mare efort și dificultăți legislative, proprietarul fiind evreu, iar pe atunci aceștia aveau drepturi limitate în ceea ce privește cumpărarea sau construirea clădirilor în oraș.

O bogată moștenire istorică: de la primul teatru din România, la primul cinematograf din Arad

Teatrul Hirschl, parte a casei cu același nume, este una dintre cele mai vechi clădiri existente în municipiu, fiind construit în decursul anului 1817 de către Iacob Hirschl. Este primul teatru permanent, din cărămidă, de pe teritoriul actual al României.

Iacob Hirschl era un comerciant de textile, evreu, din Viena. Acesta a venit la Arad pentru a găsi refugiu de războiul sângeros al lui Napoleon care zguduia o mare parte din Europa. Pentru a putea fi acceptat de societatea înaltă arădeană a vremii, el a fost nevoit să se convertească la catolicism. După care a făcut un cadou deosebit pentru oraș: însăși clădirea teatrului.

Aprobarea construcției celor două clădiri nu a primit-o ușor. Hirschl a fost nevoit să obțină permisiune tocmai de la împăratul Francisc al Austriei, autoritățile locale neavând puterea necesară pentru a îi da autorizație. Hirschl a mers în audiență la împărat, în 1808, când acesta a venit în vizită la Arad, împreună cu fiica sa, Maria Luiza (viitoarea soție a împăratului Napoleon). Aprobarea a primit-o abia 4 ani mai târziu.

(Casa Hirschl)

Casa lui (lipită de edificiul teatrului) a fost construită peste fundația uneia existente, pe care a cumpărat-o cu suma de 40.751 de florini. (Săpăturile arheologice din anii `90 au scos la iveală în subsolul clădirii actuale un sistem de canalizare din perioada în care orașul a fost sub ocupare turcească). La parterul noii case și-a deschis magazine, iar la etaj locuia el.

Edificiul teatrului a fost terminat în data de 4 mai 1817, iar un raport datat „30 noiembrie 1817” arată că Hirschl a cerut autorităților un gardian public pentru a păstra ordinea în timpul desfășurării reprezentațiilor.  Piesa „Cenușăreasa” a trupei austriece conduse de Johann Cristoph Kunz a fost prima jucată pe scena Teatrului Hirschl, dar nu se cunoaște data exactă a premierei, speculându-se doar că a fost cândva înaintea întocmirii raportului mai sus menționat.

În 27 februarie 1818 a avut loc și primul spectacol în limba română, oferit de elevii din clasa terminală a Preparandiei, datorită unui contract între conducerea școlii și proprietarul teatrului. Se pare că directorul școlii era prieten cu Iacob Hirschl, iar aceasta a fost un fel de semn al prieteniei lor.

Din păcate, nu există nicio fotografie sau vreun desen care să arate interiorul teatrului din acea perioadă, însă descrierea din amplul studiu al prof. dr. Lizica Mihuț, „Aradul Teatral” (ed. Academiei Române, 2011) este mai mult decât utilă pentru a ne putea crea o imagine:

„Spectatorul de altădată intra prin cele trei uși și ajungea în foaierul teatrului, mic de aproximativ 2 m în adâncime și 11,50 m în înălțime. Aici se aflau două case de bilete, iar pe ambele părți, lângă zid, câte o scară îngustă, prin care se putea ajunge la loji și galerie; intrarea se făcea la parter pe o singură ușă. Sala a fost concepută în stil clasic. Între cele patru ziduri solide a fost construit interiorul din lemn (fără fierărie), cu aproximativ 150 de scaune; etajele I și II aveau balcon și galerie, legate cu un coridor îngust și jos, încât trebuia să te apleci, să nu lovești plafonul cu capul. Capacitatea sălii era, în total, de aproximativ 350-400 locuri. Scaunele, bordurile, draperiile lojilor erau din pluș, brodate cu franjuri. Rozeta plafonului era din butaforie împodobită cu aur. La fel și bordurile etajelor. Impresia era de stil baroc. Interiorul teatrului era asemănător cu cel din Viena și, ca o curiozitate (asemeni teatrelor de rang italian), la parter erau șase scaune înălțate pentru nobilii locali, pentru obținerea cărora se dădea o luptă serioasă. Mai târziu, ele au fost transformate în loji. Iluminarea se făcea cu lumânări de seu, iar la sărbători sau la reprezentații  de gală, cu lumânări de ceară. În cabine, în spatele scenei, la orchestră și coridoare, se utilizau mai ales opaițe. Una dintre aceste lămpi folosite în culise se păstrează la Muzeul Teatrului Arădean. De-abia în anul 1860 s-a introdus iluminatul cu petrol.” (pg.56)

grindă mobilă pt. decoruri și lămpi de iluminat (foto-captură, documentar TVR Cultural)

Atât din „Aradul Teatral” a prof. dr. Lizica Mihuț, cât și din cartea scriitorului arădean Ujj János, „File din istoria urbanizării Aradului” aflăm că, timp de peste 50 de ani, Teatrul Hirschl a găzduit trupe teatrale care treceau prin Arad și grupuri de amatori din oraș, care jucau piese în limba germană, maghiară și în română. La început, în stagiunea de iarnă, au jucat trupe germane, iar stagiunea de vară a fost ocupată de trupele de teatru ambulante. Prima trupă maghiară, cea a lui Dávid Kilényi, a susținut un spectacol pentru prima oară în 18 iunie 1818, cu piesa „Alegerea regelui Mátyás”. Tot în perioada respectivă, a urcat pe scenă vedeta teatrului ambulant maghiar, Déryné Széppataki Róza, care era celebră în toată Europa (foto stânga și al 2-lea afiș de mai jos). Unele trupe maghiare învățau textul spectacolelor și în limba română, jucând atât pentru publicul maghiar cât și pentru cel românesc.

E important de menționat că în 18 martie 1848, la vestea izbucnirii Revoluției din Pesta, tineretul arădean a năvălit în sala teatrului, întrerupând spectacolul „Don Cezar de Basano”, care era jucat în limba germană, și a obținut prin forță de la directorul Ede Gócs citirea celor 12 revendicări ale Revoluției și poezia lui Petőfi Sándor intitulată „Nemzeti dal” (Cântec național).

De asemenea, pe scena teatrului au urcat nume mari precum Johann Strauss II sau trupa marelui Pascaly care a susţinut 7 spectacole la Arad, în perioada 1-27 august 1868. Se știe că în această perioadă Mihai Eminescu era sufleur-ul trupei, însă nu există documente care să ateste faptul că el a fost în Teatrul Hirschl. Istoricii pot concluziona acest lucru doar printr-o notă de călătorie a lui Iosif Vulcan care a relatat o întâlnire cu Mihai Eminescu la Arad.

Mai jos vă prezentăm câteva afișe pe care le-am preluat și digitalizat din arhiva Complexului Muzeal Arad, Colecția de Istorie a Teatrului, Muzicii şi Cinematografului „Iosif Sârbuţ” (colecție despre care vom scrie mai mult în următorul articol):

După un timp, clădirea Teatrului Hirschl nu a mai putut face față cerinței culturale ale orașului. Aradul era pe atunci cel mai mare oraș din Ardeal, având 32.725 de locuitori în 1870. Sala devenea mult prea mică pentru numerosul public, iar multe trupe de teatru refuzau să mai joace acolo. Ba mai mult, clădirea era deja de-a dreptul neigienică, iar modul în care era construită – cu doar o ieșire din sală – putea produce urmări catastrofale în cazul unui incendiu.

De aceea, Consiliul Orășenesc a decis construirea unui nou teatru, într-o zonă centrală în care se țineau pe atunci cirezi de vite, între Hotelul „Crucea Albă” și cafeneaua „König”. Așa a apărut actualul Teatru Clasic „Ioan Slavici” a cărei construcție a fost finalizată în 1874. Ultimele reprezentați pe scena celui de pe actuala str.Gh. Lazăr au fost în zilele de 5 și 6 aprilie 1874.  După aceea, Teatrul Hirschl a fost dat uitării, devenind pentru un timp nimic mai mult decât un depozit în care se țineau materialele noului teatru.

În anul 1907, însă, pe data de 30 noiembrie, situația avea să se schimbe. În aceeași sală a Teatrului Hirschl se inaugurează primul cinematograf din Arad. Tot atunci i se modifică puțin și aspectul exterior, făcându-și apariția acel mic balcon de la etaj. Această modificare a fost necesară datorită legilor vremii, balconul având rol de protecție împotriva incendiilor.

„Urania”, unul dintre primele cinematografe din România de azi

Cândva, Aradul era un oraș al inovației, deschis mereu la tot ce este nou. Așa s-a întâmplat și în cazul cinematografiei.

Istoria filmului începe în 1890, atunci când a fost inventată camera de filmat, iar prima înregistrare „La Sortie de l’Usine Lumière à Lyon” („Muncitorii care ies din fabrica Lumière din Lyon”) a fost produsă în 1895. Primul cinematograf din lume a fost „The Nickelodeon”, inaugurat în 1905, în Pittsburgh, America.

Închipuiți-vă că Aradul rula filme încă din 1905 (de exemplu la Hotelul Crucea Albă / Fehér Kereszt) și avea cinematograf oficial chiar după 2 ani de la deschiderea primului de pe întreg globul! Nu se știe cu siguranță care a fost primul film care a rulat pe ecranul „Uraniei”, însă programul  de proiecție din 1907 a conținut 13 filme de scurt metraj (conform „Aradi Közlöny”), dintre care amintim „Sosirea unui tren în gară”, „Stropitorul stropit” sau „Gustarea copilului”.

(primul proiector de la Cinema Urania)

Întâia reprezentație a unui film românesc datează însă din 16 aprilie 1913, și anume filmul „Războiul de independență” (realizat cu un an înainte). Acesta a fost primul lungmetraj de ficțiune românesc (vezi filmul integral mai jos), creat cu ocazia împlinirii a 35 de ani de la evenimentul istoric. Finalul filmului arată înregistrarea reală de la parada din 10 mai 1912.

Tot în 1913, în 13 septembrie, a rulat în premieră filmul „Zborul Fatal al lui Vlaicu” care arăta plecarea din Bucureşti, catastrofa şi înmormântarea marelui înventator român. 

Când a apărut filmul cu sunet, cinema Urania s-a închis pentru că tehnologia cu care era dotat reprezenta un pericol de incendiu. În 1933 însă a fost redeschis.

De-a lungul anilor, sute, ba chiar mii de filme au rulat la Cinema Urania. Toate ziarele vremii erau pline de afișe care anunțau ultimele producții apărute pe piață. Iată o selecție de anunțuri din ziarele Ecoul, Patriotul și Flacăra Roșie

Perioada „Dragi tovarăși…”

După 1948, odată cu venirea comunismului, cinematograful a primit numele „Veac Nou”, sub motivul pe care îl foloseau comuniștii de fiecare dată când redenumeau ceva: trebuia să dispară orice urmă a „burgheziei rău famate”. Denumirea poate fi observată cu greu într-o poză cu Teatrul Vechi din anii ’50, de-asupra ramei din lemn de la intrare (foto stânga). Ulteror a fost redenumit în „János Herbák”, până la momentul închiderii. Cu toate acestea însă, toată lumea îi spunea în continuare „Urania” și „Urania” a rămas.

În perioada comunistă, Teatrul Hirschl nu a avut o soartă prea bună, fiind lăsat treptat pradă degradării, până ce în anul 1967 s-a decis dezafectarea lui definitivă.

După cum se arată într-un articol din romanialibera.ro, în anii 1980 clădirea deja părăsită a fost cât pe ce să fie demolată: „Cineva din conducerea superioară a Partidului Comunist Român a pus ochii pe clădirea aflată într-o zonă centrală a oraşului şi au fost făcute planuri de construcţie pentru un bloc mic, cu camere mai spaţioase, numai bun pentru fruntaşii partidului. Dar, Teatrul este o clădire de patrimoniu şi nici măcar comuniştii nu au decis demolarea lui.”

Perioada finală a comunismului a coincis cu perioada finală pentru orice fel de reparație importantă a Teatrului Vechi. În anul 1988, s-a realizat o lucrare de reparație a acoperișului, iar de atunci clădirea celui mai vechi teatru permanent din țară a fost lăsată efectiv de izbeliște. Arădenii i-au întors spatele. L-au lăsat încet, încet să se descompună.

A trecut un regim, a venit altul, dar vântul, ploile, ninsorile au lovit în continuare „trupul bolnav” al teatrului muribund. Avea să treacă mai bine de un deceniu până când cineva și-a amintit de valoroasa moștenire istorică ce zăcea în comă pe strada Gheorghe Lazăr. Și-atunci, cu mari eforturi, teatrul a fost resuscitat.

Citește episodul 2 al seriei aici: Campanie Special Arad: „Arădeni, descoperiți-vă valorile!”: Ep.2 – Un „stup de creație underground” resuscitează temporar Teatrul Hirschl (Fotografii de colecție)