Dacă nu înțelegi Beethoven, ești pe lângă muzică. Dacă nu-ți place, ești ceva freaky… subdezvoltat emoțional și ritmic. Dacă nu l-ai ascultat, înseamnă că ai locuit până acum într-o peșteră.
Beethoven ne-a făcut oameni. Să introduci filosofia în muzică în așa fel încât ambele să geamă de orgasme simultane e comparabil doar cu inventarea roții și punerea cozii la prună.
Beethoven îți dă să gândești și faci dragoste concomitent. Și asta fără să te maimuțărești… Cu Beethoven la tine pari în ochii oricărui omuleț ca fiind un personaj frecventabil cu respect.
Beethoven este, conform statisticilor oficiale, muritorul care are cele mai multe statui din lume. Beethoven nu este interzis de nicio politică – fiind „comunist” și „nazist” deopotrivă, este revendicat și de naziși, și de comuniști, dar și de capitaliștii, și de romanticii de pretutindeni… inclusiv copiii îl percep ca pe un fel de tată bun care te apără de zgomot prost.  Beethoven a compus – fie și, sau mai ales, în subsidiar – majoritatea imnurilor individuale și colective.
Fără Beethoven am fi fost niște gâze mișunând a luda în jurul unui cuib melodic.
De aia se și deschid stagiunile filarmonicilor cu el.
Imaginea de mai jos reprezintă bustul lui Ludwig van Beethoven din holul mare ar Palatului Cultural din Arad – o lucrare artistică frumoasă.

Am fost joi, 2 octombrie, la deschiderea stagiunii 2014-2015, și am ascultat cel mai bun Beethoven posibil cu cel mai bun dirijor din România

Numai să auzi o măsură dintr-a 7-a făcută la repetiții în sala goală de public… cu scaunele alea puse unul peste altul… și te ia cu fiori simfonici… dacă-i ai (că dacă nu-i ai, ce să cauți acolo?… chiar). Și că tot se ivi prilejul, hai s-o zic tare: lasă-mă cu pierderea acusticii prin eliminarea rândurilor de fotolii: nu se pierde nimic! Cel puțin asta a lăsat să se nțeleagă maestrul Horia Andreescu la conferința de presă – unde, apropo: „Pe timpul lui Ceaușescu aveam mai mulți ziariști!…” – am râs împreună la constatarea muzicianului… Lasă, că vin la Pepe, maestre – am vrut să-i spun… dar l-am întrebat altceva… „pe local.” A repetat a nu știu câta oară ceea ce am auzit din gura celor mai mari dirijori și compozitori români: „Sala de concerte a Filarmonicii de Stat din Arad este între cele trei din România care se bucură de o acustică ireproșabilă”  – și, foarte important!, a spus-o după mai multe repetiții cu orchestra (dirijorul Horia Andreescu „scoate untul din ei”, chemându-i la două repetiții a câte 3-4 ore pe zi înaintea unui concert de anvergură) în sala, repet, numai cu mocheta pe jos. (În sala goală – o idee pentru „capitaliștii culturali” – se pot monta microfoane în timpul repetițiilor… și ies niște bucăți de generic audio de te doare mintea…)
Imaginea e de la conferința de presă din care am citat și îi adună laolaltă pe – de la stânga la dreapta – pe directorul artistic al Filarmonicii, Doru Orban, Maestrul Horia Andreescu, managerul general Alin Văcean și Daniel Rădoiaș, conducătorul Corului Academic.

Așa că îți dai seama cum sună live și festiv!…

Vorba unui omuleț omolog; „Mă, io nu pot să mă duc la Filarmonică, din cauză că nu mă pot abține să stau cuminte, pe scaun, la Beethoven!” Adevăru-i că-l înțeleg – io, odată, la Coriolan, am ieșit pe hol să fumez, că dacă mai stăteam acolo mă urcam pe oameni… Și, dacă tot suntem la paragraful „mărturisiri”, mărturisesc că nu-nțeleg nici de ce trebuie să stea oamenii cuminți pe scaun când ascultă Mozart, Beethoven sau Brahms… iar la contemporani au voie să se bâțâie! Adică dacă la un festival rock… sau la un bulci sătesc poți (fiind chiar recomandat) să… ce vrei tu – la un concert simfonic tre să stai calm, pe scaun și doar să taci si să aplauzi la final. Măcar să-ți îmbrățișezi partenerul ar trebui să fie voie… cum chiar Titanul… într-a 9-a…
„Nu-i coiect!” – cum zice-un îngeraș…
Dar e cool incorectitudinea asta… de la taskul vestimentar autoimpus și până la falsitatea atitudinii estetice din priviri… Un joc snob, dar simpatic, de-a intelectualitatea convertită, via clasici, la viața de castel.
În fond, Beethoven ne-a făcut oameni…

Așa că: meriți?…

Ca să meriți să te desfeți cu Simfonia a VII-a, o apoteoză a dansului – interior, căci exterior, cum ziceam, nu-i voie în sală -, cum a botezat-o Wagner și așa i-a rămas numele, trebuie să treci prin șahul mistic al unei Misse. Să te antrenezi și să te epuizezi totodată… cum fac cicliștii de mare tur. Să te împărtășești d.p.d.v. liturgic. Destul de rar cântată la noi… probabil din rațiuni non-ecumenice… Missa op. 86 de Beethoven a fost preferată de Horia Andreescu în dauna Oratoriului „Isus pe Muntele Măslinilor”… tot o raritate în programul filarmonicilor europene.
A sunat minunat, oricum…
A VII-a e… A 7-a!… Și cântată la fluierul piciorului sună bine… la frunză sau la solz de pește. Darămite peste „așa cum trebuie” cu cel puțin o clasă!… Maestrul Andreescu e specializat în clasici – în Mozart și Beethoven nu are rivali în țară – și foarte puțini în lume -, iar dacă are la dispoziție o orchestră care „mănâncă partitura” la o asemenea lucrare și o cântă și-n somn… ei bine, vorbim despre un răsfăț sonor…

E ceva ce… știi ce?… tu știi dacă meriți. Cum ți-ar zice un psiholog: oferă-ți ceea ce e mai mai bun și îți va crește respectul de sine. Te duci la Guță – guță ești – cum ți-ar zice un elev sau un șef obraznic, dar motivat.  În fond și la urma urmei, e treaba ta unde te scoți în lume… în ce fel de lume și ce îți dă lumea aia să asculți: discursuri politice, manele, șoapte cu înțeles pervers, minciuni sau Beethoven.
Tu știi ce meriți.