joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Baronul, UTA și Aradul – Interviu exclusiv cu Dionisie Piros, ultimul om din Arad care a dat mâna cu fondatorul UTA-ei

    de E. Nola | 11 octombrie 2021, 6:30 PM | Interviuri | Povești despre oameni

    6

    În februarie, fără să ne gândim la actualitatea de acum, am realizat, împreună cu colegul Mihai Molnár un interviu podcast cu profesorul și fostul campion de tenis, Dionisie Piros, un personaj binecunoscut arădenilor mai în vârstă. Având în vedere vârsta înaintată a Domnului Piros (născut în 1930), am discutat de toate, încercând să aflăm cât mai multe despre viața sa și Aradul istoric, oraș căruia i-a rămas fidel până la capăt. În cele ce urmează, redăm partea care se referă la relația sa cu Baronul Francisc von Neuman.

    – Ajungem la relația Dumneavoastră cu baronul Neuman. Este adevărat că era un personaj foarte popular, lumea numindu-l doar baronul Feri?

    – Așa este, el era pentru arădeni, indiferent de limbă, baronul Feri.

    – Și că venea în centru, la terasa din fața teatrului, întreținându-se cu artiștii, mai ales actrițele, dar și cu jurnaliștii, lumea boemă, cum ar veni, chiar plătindu-le consumația?

    – Să vă spun ceva, puțină lume știe, baronul avea o viață publică foarte reținută, discretă, aș zice. Își începea ziua la șase dimineața la fabrică la UTA, la zece trecea pe la la Spirt și Drojdie, după care venea la biroul său din centru. Era în clădirea în care se afla mai târziu Școala Populară de Artă. Avea mai multe clădiri în centru. Pe la amiază se ducea la locuința din actuala strada Horea și lua prânzul. Viața sa particulară era foarte discretă, era iubitor de femei, în fond era un bărbat tânăr și bine, atunci când a plecat din țară avea 38 de ani și era necăsătorit. Avea o mică vilă pe actuala Stefan Augustin Doinaș, acolo se întâlnea cu iubitele sale secrete, dar avea și câteva publice, inclusiv femei măritate la care se ducea chiar cu mașina.

    – Și soții ce făceau în acest timp?

    – Pleacau de acasă foarte discret și ei, se duceau la plimbare, la cinema, era un fel de înțelegere tacită. Era altă lume pe atunci, lucrurile se petreceau altfel, este greu de înțeles pentru cei care gândim cu mintea noastră de azi.

    – Arăta bine baronul, avea farmec masculin?

    – Da, arăta bine, avea în jur de 1,75, era subțire și înainte de toate manierat, un advărat domn în sensul autentic al cuvântului.

    – Dumneavoastră când, cum ați făcut cunoștință cu el personal?

    – Eu jucam tenis, iar baronul mai venea pe teren să arunce un ochi așa…

    – Jucați la clubul lui, deci la UTA, cum am spune astăzi?

    – Am început să joc tenis în 1945, la 15 ani, tocmai când el a creat clubul de fotbal. Eu am fost prezent în momentul în care s-a decis acest lucru. S-a întâmplat la etajul clădirii din fața actualului stadion, acolo unde mai târziu a fost grădiniță iar acum este, cred, un dispensar. Mi-a atras atenția tata, care era angajat important al baronului: vezi Dini, că se va întâmpla ceva foarte important, du-te să vezi, ce e. Era în aprilie 1945, stăteam acolo, ascultându-l pe baron, care, de lângă o masă de ping-pong, a anunțat că va face o echipă de fotbal celor din jur, directori, angajați de rang superior.

    244841268 577909516667060 6205887425185685028 n

    – Rețineți cumva cum a motivat această hotărâre?

    – Nu neapărat, dar știu că avea de mult intenția să facă o echipă de fotbal. Încerca să intre în conducerea AMTE, clubul sportiv al ungurilor din Arad, dar nu a reușit, așa că s-a apucat el, din proprie inițiativă și exclusiv pe cont propriu. Înainte de război, revenind de la Manchester și preluând fabricile, deja avea în plan un club sportiv. A sponsorizat AMTE, cu toate acestea conducerea de acolo nu l-a vrut printre ei. Știau ei ceva! Era fan adevărat, probabil impresionat de spiritul englezesc. Îi plăcea orice sport, dar, normal, fotbalul înainte de toate.

    – Și tenisul?

    – Da, îi plăcea ca sport, dar la tenis era un antitalent. Venea câteodată pe teren, unde ne antrenam noi, încerca și el să joace, noi numa ne uitam, ne aruncam priviri, nu avea talent, se vedea asta după cum se mișca. Ne distram pe seama lui, dar nici el nu era convins de priceperea sa, așa că nu ne-o lua în nume de rău. Se distra și el. De altfel a încercat multe, la un moment dat chiar să învețe să cânte la pian.

    – Și nu i-a ieșit nici asta?

    – Ideea i-a venit încă în anii treizeci. A venit de la Timișoara un pianist, acordeonist vestit Weinberger, să-l învețe acordeon. Pe urmă la Timișoara s-a auzit că s-a plâns la colegii lui muzicieni că nu știe cum să-i spună baronului că ar fi mai bine să își cumpere un pian, că la acordeon nu va reuși în veci. Normal, și-a dat seama și baronul până la urmă că el are un mare dar care, se pare, le excludea pe celelalte: aceea de a organiza, de a conduce, de a canaliza eforturile celorlalți.

    – Revenind la sport, puțină lume știe că nu doar echipa de fotbal a devenit campioana României, ci și tânărul Dionisie Piros, la tenis, la tineret. Cum s-a întâmplat asta?

    – Așa a fost, eu eram la UTA și în anul în care echipa a devenit campioană, am devenit și eu campion la tenis. Pe vremea aia tenisul nu era un sport foarte popular, era considerat un fel de distracție domnească, eu am fost campion în 1947, înaintea mea a fost un băiat din Baia Mare, după mine unul din Timișoara. Deci toți din vestul țării.

    – Și baronul ce a zis, a știut măcar că are și un campion la tenis?

    – Normal, stați să vă spun cum s-a întâmplat. Jucam la București, era tare fain, erau niște fetițe pe acolo de nu puteai lua ochii de pe ele, am câștigat semifinala cu un clujean. Era la amiază, o căldură infernală, tocmai terminasem meciul. Mă pregăteam să îmi iau treningul, era unul roșu, un fel de bordeau, din material fin, catifelat pe care scria ITA. Și numai văd că lângă antrenorul meu, se numea Grunwald Emeric, era din Oradea și a fost unul dintre cei mai buni tenismani ai României interbelice, stă baronul. Am fost absolut surprins, m-am dus acolo, m-am aplecat, încercând să mă prezint. Baronul a zâmbit, bravo, mi-a spus, te știu, esti fiul lui Piros. Te felicit, faci reclamă bună fabricii mele. Sper să câștigi și mâine. Era vorba de finală. După care antrenorul către baron: noa și dacă devine campion ce-i dăm lui Piros cel mic? Știi ce, a răspuns acesta, dacă bate și mâine are zece prosoape de frotir de la mine. Am râs toți trei, a dat mâna cu mine, după care a plecat.

    – Revenind la fotbal, în 1945, baronul știa ce are de făcut ca să facă o echipă de fotbal?

    – N-avea niciun dubiu. De trei lucruri avea nevoie: o echipă, un stadion și înainte de toate bani. Echipa a fost gata în jumătate de an, i-a adunat pe cei mai buni de la Oradea și Cluj, acolo unde înainte de război și chiar în timpul războiului erau cele mai bune echipe, stadionul a fost construit în opt luni, la sfârșitul anului era gata, în 1946 echipa juca pe noul stadion. În ceea ce privește banii, baronul nu avea probleme niciodată cu asta. Este drept, a luat împrumut opt miliarde de lei, că nu avea atâta disponibil pe moment, tocmai pentru a putea finanța construcția rapidă a stadionului.

    245244551 1007138850132264 3504113567395803144 n

    – Fabrica, de ITA sau UTA vorbim, mergea bine. Este adevărat că printre altele, era furnizorul Armatei?

    – Pe de o parte. Dar nu s-a pus niciodată problema să n-aibă clienți. Nimeni și niciunde în țară nu făceau textile la calitatea celor de la UTA. Cererea era mereu mai mare decât capacitatea de producție. Calitatea era asigurată de mașinile și tehnologia care erau la nivelul celor din Anglia. Și asta se referea și la specialiștii, inginerii, maiștrii care conduceau și supervizau procesele de producție.

    – Ideea întrebării era că baronul avea relații suspuse. Până la nivelul guvernului și chiar mai sus. Se știe că în timpul războiului, folosindu-se de aceste relații, îi ajuta și pe evreii amenințați..

    – Baronul era un om foarte discret, cum am mai spus-o. Făcea foarte multe lucruri pe care nu le trâmbița în sus și în jos. Dar se știe că el și Max Auschnitt, patronul Reșiței, au intervenit cum au putut, inclusiv cu bani și donații, ca să scape cât mai mulți evrei de urgia abătută asupra lor atunci. Asta în situația în care el și sora, respectiv fratele au trecut la creștinism. Puțină lume știa, dar baronul Feri era catolic, ca să spunem așa.

    – Și cu toate aceste relații suspuse, nu a realizat ce urmează cu venirea comuniștilor?

    – Ba, da, știa foarte bine. Mai ales din 1947. Și asta se știe de foarte puțină lume, în acel an a avut niște negocieri cu o firmă franceză pentru vânzarea fabricii textile. Dar nu s-a realizat, normal, nici ăia nu erau proști. Deci nu a fost un naiv, dar ținea foarte mult la ce a realizat el aici la Arad. În 47 au început grevele, în 48 a devenit clar ce urmează. Partidul comunist, pe model sovietic, a preluat sindicatele. Liderul sindical de la UTA a fost ucis de greviști. Era clar ce se urmărește, din moment ce sindicatele din fabricile baronului erau foarte mulțumite de condițiile create. Erau niște nemulțumiri manipulate politic, nu țineau de realitatea din teren. În 48 i s-a spus deja la minister că va fi bai. Dar el a răspuns: poate , dar nu cu mine. Cu mine n-au ce împărți: eu am avut grijă de oamenii mei. Ei nu vor lăsa să fie naționalizați, n-au niciun interes. Ceea ce era perfect adevărat: să lucrezi la baron era un privilegiu. A crezut în asta până în ultima clipă.

    – Totuși, nu era asta o naivitate din parte unui om atât de deștept și umblat?

    – Era și nu era. Pe de o parte, baronul ținea foarte mult la ce a făcut el aici, la oamenii lui, pe de alta, uite, la Guban, în Timișoara, s-a întâmplat ceva la care cred că se gândea și baronul. Fabrica de la Timișoara, chiar dacă a fost naționalizată, și-a păstrat în adminstrația superioară pe foștii proprietari. Probabil că dacă i se oferea această posibilitate, nici baronul Neuman nu pleca din Arad. Ceea ce nu știa baronul este că Guban a fost iertat fiindcă în perioada interbelică a finanțat pe ascuns partidul comunist, atât cât era el în România.

    – Așa că până la urmă omul care a contribuit decenii la bunăstarea orașului și a creat prima echipă de fotbal cu adevărat profesionistă din România, a trebuit să fugă pe ascuns, lăsând în urmă toate…

    – Da, din păcate. În 48 august a fost ajutat de o familie din Pecica să treacă ilegal granița. După naționalizarea din iunie a mai stat două luni, se ascundea pe la cunoștințele sale. Probabil mai spera în ceva, îi era greu să părăsească orașul care a însemnat atât de mult pentru el.

    – Știți cum s-a întâmplat așa zisa naționalizare?

    – Da, baronul era pregătit. În 11 Iunie 1948 era, ca în fiecare zi, în biroul său din fabrică. Dar nu s-a mai dus în hale, printre muncitori. Se uita la colecția sa de timbre. La ora zece s-au prezentat trei tovarăși în șepci cu cozoroc, le știm și numele, și i-au spus: predați cheile și documentele și părăsiți fabrica. Baronul s-a ridicat în picioare și i-a întrebat doar atât: și colecția de timbre?
    A venit imediat și răspunsul: puneți-o înapoi de unde ați luat-o, în seif….

    E.Nola și M. Molnar

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Asta cu femeile e adevărată! Am mai auzit povesti cu el, era un mare curvar! :)) Banii „funcționau” și atunci! După 1990, a murit în 1997, nu s-a gândit nimeni sa îi ia un interviu, 7 ani după revoluție și nimeni nu a „dat o fugă” pana în SUA, sau măcar telefonic sa fie căutat și sa spună unele adevăruri, nu mituri! Poate nu e târziu sa i se ia un interviu fiului lui Neuman! Domnul Piros nu cred ca își mai amintește toate detaliile și le știe pe toate!

      +5 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    2 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.