Nu am intenționat câtuși de puțin să fie un titlu de tipul „click-bait” doar ca să vă determin să citiți rândurile următoare. Din contră, el este mai real decât aș dori să fie! Întâmplarea pe care v-o voi relata s-a întâmplat duminică dimineață, în fața centrului comercial Ziridava, însă ceva îmi spune că incidentul nu s-a petrecut în premieră acum, ci este doar un episod dintr-o serie de apucături psihotice ale unei femei înaintate în vârstă care străbate străzile Aradului, confuză, tulburată, plină de ură în suflet.

Eram în trecere prin fața Ziridavei când o femeie cu păr grizonat, având la braț un coș împletit din nuiele, a început să fugă din senin spre mine, urlând cât o țineau plămânii: „Bag cuțitu-n tine! Te omor, mă!”. Am înlemnit, însă femeia a trecut în grabă pe lângă mine, la nici cinci centimetri și a început să urle către o făptură imaginară, pe care o privea fix: „Te omor, mă! Nu ți-e rușine? Să pipăi p**da în alimentară!?”. Fraza respectivă o repeta ca un disc stricat, ca un soi de incantație, de fiecare dată când își lua avânt și începea să fugă către un alt trecător, sau pur și simplu în cercuri.

Intrând în supermarketul de la Ziridava, am aflat că toată dimineața a făcut același lucru. Ba chiar a și intrat în magazin și a cumpărat un borcan de murături, ca mai apoi să-și continue logoreea vulgară și turele de nervi. Mai mulți clienți au început să discute între ei, foarte revoltați, iar de afară se auzeau în continuare țipetele bietei femei, evident nebună. Cu inima încă bătându-mi puternic din cauza anxietății, am pus mâna pe telefon cu gândul să sun la Poliție, căci nu e normal ca un astfel de incident să treacă neobservat. Am format 112 și îndată mi-a răspuns dispecerul care a considerat că e mai bine să-mi facă legătura la Ambulanță. „Ok, poate îi dau ceva să o sedeze”, mi-am spus eu, anunțând că voi aștepta eu echipajul medical în fața magazinului.

În tot acest timp, așteptând Ambulanța, o priveam pe biata femeie, nu cu ură sau repulsie, ci cu sinceră milă. Teama îmi dispăruse complet și doar o priveam. Era atât de tulburată, alerga în toate direcțiile, ba se mai și împiedica, iar toți oamenii o priveau șocați, evident nedumeriți, căci nu vorbea prea coerent. Am stat și m-am gândit, ce fel de experiență traumatică trebuie să fi avut această femeie bătrână, din moment ce creierul ei a rămas efectiv blocat pe o singură secvență: o ură și un dezgust teribil pentru un bărbat care a atins o femeie în locurile intime într-o alimentară… Cine știe prin ce a trecut femeia asta bătută de soartă! Doar că speranța mea de a o ajuta a rămas deșartă. Ambulanța a sosit chiar în momentul în care tulburata bătrână a fugit pe stradă, exact pe partea cealaltă a Bulevardului.

„Unde e persoana în cauză?”, m-au întrebat cei din Ambulanță.

„Parcă v-a simțit, chiar acum a fugit de aici”, le-am spus, după care le-am relatat întreaga poveste, iar pe cum povesteam, vedeam în ochii lor o resemnare. Era evident pentru mine. Ce puteau face ei pentru o nebună? Și parcă le-am citit gândurile, căci unul dintre ei mi-a și spus: „Păi și noi ce să facem cu ea? Să o ținem cu forța? Poate se ia la bătaie cu noi…”. Da, le înțeleg nelămurirea, în fond și la urma urmei serviciul de Ambulanță este pentru alt fel de urgențe, chiar de aceea am și subliniat telefonic despre ce caz este vorba, însă dispecerul a considerat ca fiind potrivit să mă direcționeze către Ambulanță.

Nu am scris acest articol pentru a băga de vină, pentru a arăta cu degetul către cadrele medicale, nicidecum! Problema este că această persoană tulburată este încă acolo, pe străzile orașului și chiar dacă nu reprezită un real pericol (sau cel puțin acum nu), de aceea tot trebuie ajutată. E o persoană bolnavă care nu poate fi lăsată de izbeliște. E atât de evident că are nevoie de ajutor! Un lucru care m-a indignat cu adevărat, în schimb, e că oamenii care m-au văzut că sun la Urgențe au avut două reacții: fie au râs, fie m-au apostrofat, neînțelegând defel pornirea mea.

„Păi, ce?! Nu văd?! E o nebună! Ce poate să facă cineva cu ea?! Și dacă o ridică de pe străzi, o țin o noapte undeva, apoi îi dau drumul…”

Da, știu asta, nu sunt naivă. Dar totuși… capitulăm așa de ușor? Nu ne implicăm puțin, nu insistăm, dacă vrem ca lucrurile să se îndrepte măcar un singur centimetru către normalitate? Când ceva ne deranjează, de ce mereu cel mai ușor lucru e să întoarcem spatele și să ne prefacem că acel lucru nu există?

Există autorități locale care se presupune că sunt acolo ca să asigure siguranța și liniștea în orașul în care trăim. Dacă nici măcar nu apelăm la ele, cum putem avea pretenția ca lucrurile să se îndrepte măcar puțin?

Cât despre bătrâna tulburată, sincer vă spun, nu știu dacă cei de la Ambulanță au găsit-o până la urmă sau nu, dacă o voi mai vedea pe stradă sau nu. Tot ce știu e că, fiind cetățeni ai orașului, deci și noi o parte din el, avem obligația morală să acționăm în limita posibilităților noastre când vedem o problemă. Măcar să avem conștiința împăcată că ceea ce a ținut de noi, am făcut… mai departe, problema rămâne în mâinile persoanelor abilitate.