joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Amintiri din Teatrul Vechi: Cu presa şi justiţia, la taraba corupţiei

    de Ovidiu Balint | 13 martie 2018, 11:28 AM | Opinii

    28

    Mihăiță Calimente, Dumitru Branc, Simeon Murgu

    Reiau această rubrică pe care am abandonat-o din cauza faptului că mi s-a părut că sunt prea tânăr pentru scrieri de memorialistică. Însă timpul românesc nu se mai scurge prin clepsidră ca într-o sculptură de Brâncuşi. Secundele româneşti cad într-o cascadă americană, pe care o poţi trata doar în două feluri: ori o admiri umil, la adăpostul unei pelerine, ori îţi iei o barcă şi vâsleşti până poţi să dibuieşti de unde cade apa. Eu am făcut canotaj, dar mă cred poet. Aşa că, m-am gândit să fac nişte comparaţii jurnalistice.

    Realităţile româneşti de azi m-au întors într-un timp pe care l-am crezut mort. Bunăoară, îl tot văd că apare la tembelizor pe unul de-i zice Calimente. Individul este foarte activ şi pe reţelele de socializare şi, dacă nu-l cunoşti, îl poţi bănui de intenţii bune. Nu vreau să îmi amintesc toate despre el, fiindcă şi-ar cumpăra omul nisipul pentru soclul de statuie. Trec peste faptul că a fost membru în toate partidele care au dispărut de pe eşechierul politic, începând cu PNŢCD, PAC, PpDR, PDL şi terminând cu… ptiu, drace, era să zic şi ALDE, în care este membru acum! Individul a fost de toate şi nu a făcut nimic: a sustras contacţi de arginţi de la macarale, pe vremea lui Ceauşescu, a fost parlamentar, a fost patron al singurei firme care a fost acceptată în vămile arădene să stropească maşinile cu vermorelul, împotriva unei boli care nu vroia să treacă graniţa, apoi a fost chiar şeful Comisiei de Control a SRI din Parlament, a fost parlamentar, a fost şi… Dumnezeu ştie cu ce s-a mai ocupat acest domn! Întâmplările cotidiene mi-au stârnit, totuşi, o amintire despre Calimente, în care a făcut ceva. A fost singurul parlamentar care a avut curajul, sau obrăznicia, sau premoniţia, sau informaţia să se adreseze în calitate de parlamentar către procurori şi să le ceară, în scris, să urgenteze anchetarea primarului Aradului de atunci, Dumitru Branc. Procurorii s-au conformat şi l-au trimis în judecată pe Dumitru Branc pentru o comedie de acuzaţie. Se întâmpla în urmă cu fix 20 (douăzeci) de ani! Subliniez, imixtiunea parlamentarului în exerciţiul justiţiei s-a făcut printr-un înscris! Astăzi, ne-am modernizat! Imixtiunea politicului în exerciţiul puterii judecătoreşti se face prin intermediul mass-media. Adică, se ia o sursă de presă, se plăteşte şi se utilizează până la uzură maximă în interesul politic al momentului clientului care plăteşte, fie el politician, fie procuror, fie afacerist. Interesul politic să iasă!

    Povestea asta mi-a stârnit, însă, alte amintiri. Se întâmpla tot acum două decenii. Se înfiinţa Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, iar procuror-general (nu şef, aşa era, pe atunci, denumită funcţia) era numit Simeon Murgu. A avut amabilitatea să îmi acorde un interviu, din care am ţinut minte ceva ce am tot povestit şi rescris. Dar care azi mi se pare mai actual ca niciodată! I-am adresat o întrebare care suna cam aşa: care este diferenţa dintre justiţia din România şi justiţia din Statele Unite ale Americii? Procurorul Simeon Murgu îmi răspunde, acum 20 de ani, reproduc din memorie: Să presupunem că, în România şi în SUA, se fură câte o eprubetă cu lichid seminal (spermă) de la câte un armăsar de rasă; hoţul din România şi hoţul din SUA inseminează câte o iapă, fiecare alegându-se cu câte un mânz de rasă; cei doi hoţi cresc mânjii şi intră în jocul pariurilor la cursele de cai; cu banii câştigaţi din pariuri îşi construiesc alte afaceri, imobiliare, industriale etc.; cei doi, americanul şi românul, ajung mari oameni de afaceri; după 25 de ani (nota bene!, după 25 de ani!) se constată că întreaga avere a americanului şi întreaga avere a românului provin dintr-un furt iniţial; conform legislaţiei (subliniez, conform legislaţiei!!), după condamnare, în SUA se confiscă întreaga avere a americanului, iar în România se confiscă… eprubeta!

    În ziua de azi, după 20 de ani, apar procurori care îmi spun că ar trebui recuperaţi de la cei condamnaţi pentru infracţiuni de corupţie o sumă echivalentă cu un miliard de euro! Un miliard de euro? Şi, unde-s banii? Ăştia sunt pe hârtie, sunt daţi în urma unor hotărâri definitive? Nimeni nu ştie! Cine-i de vină? Procurorii? Nu! Judecătorii? Nu! Legislaţia! Cum? Legislaţia?

    Nefiind nici o eprubetă cu lichid seminal în joc, am dat peste povestea afacerii pierdute prin batistele americane, ca o trădare într-o relaţie de dragoste dintre programele Microsoft şi calculatoarele româneşti! Suma delapidată cu ajutorul Statului Român se învârte ca o curcă beată tot în jurul unui miliard de euro! Dar, ca orice curcan, s-a mâncat deja cu prilejul sărbătorii americane „Thank’s Given Day”. O masă ca între prieteni buni, de la care până şi câinii se satură. Un avocat din România depune o plângere în SUA, pentru prima oară în istoria justiţiei româneşti, împotriva a doi ambasadori americani în România! Toată America e cu ochii pe afacere, dar, ce să vezi, eprubeta e în România! Şi, nimeni nu-şi aduce aminte unde e! În România şi eprubeta s-a prescris!

    Dacă nu aţi înţeles nici acum care sunt pârghiile după care funcţionează justiţia şi presa din România vă mai povestesc o amintire. Se făcea că eram la un seminar, la Timişoara, prin anii 90, adică mai mult de 20 de ani, la care se discuta despre cum poate fi coruptă presa. Un ziarist, care era atunci octogenar şi trecuse prin toate marile redacţii din SUA, a pus o problemă pe masă: să presupunem că un mare producător auto invită un mare ziarist din domeniu şi îi propune următoarea înţelegere: ai o maşină prototip, pe care o poţi conduce un an întreg, gratis, cu o singură condiţie, să nu scrii nimic! Întrebarea americanului era: a fost, sau nu ziaristul pus în faţa unei oferte de corupţie? Majoritatea ziariştilor prezenţi au spus că nu e un caz de corupţie, fiindcă folosea maşina gratuit. Niciunul dintre ei nu a înţeles că, de fapt, le era cumpărată tăcerea pe nimic!

    Asta nu înţelege nici azi presa din România: că este cumpărată pe un preţ derizoriu în schimbul unor ştiri care folosesc vânzătorului!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. „Asta nu înţelege nici azi presa din România: că este cumpărată pe un preţ derizoriu în schimbul unor ştiri care folosesc vânzătorului!”

      Eu ași adăuga stimate Ovidiu „Democrația românească a fost vândută pe nimic, după exact aceeași schemă.”
      Know-howul „țigăniei bucureștene” (citește corupția) a fost oferită „gratis” tuturor regiunilor, după sistemul cu mașina gratuită.

      0 voturi
      +1
      -1
    2. Imi place abordarea!
      Sa ne imaginam ca statul, prin Ministerul de Finante, ar fi obligat sa se intoarca cu acitiune in regres impotriva functionarului care a cauzat un prejudiciu.
      Actunea in regres este actiunea in pe care o institutie o poate indrepta impotriva angajatului responsabil de cauzarea unui prejudiciu.
      Astazi aceasta actiune in regres poate, repet „poate”, sa fie indreptata de stat impotriva functionarului, adica statul nu este obligat, ci, in functie de cheful cuiva „poate” sa declanseze o astfel de actiune.
      Daca se inlocuieste „poate” cu „este oblgat” se produc o serie de consecinte:
      1. functionarii vinovati de prostie sau de smecherii se vor elimina intr-un termen destul de scurt – spre deosebire de situatia actuala in care nimeni nu plateste oalele sparte sau platesc niste fraieri care nu au avut nicio influenta reala in smecheria/prostia de care discutam;
      2. smecherii adevarati vor ramane fara fraieri, care sa isi asume prin propriile semnaturi, culpe dubioase, decat daca isi gasesc niste cretini cu diagnostice majore de echilibre mentale (cu scuzele de rigoare pentru cretini si pentru bolnavii psihci). Dupa ce o serie de fraieri din astia vor fi fost pusi sa plateasca smecherelile lui X sau Y (unde X si Y sunt politruci), functionarii vor refuza sa se mai lase implicati in mizeriile lor, la un moment dat toti functionarii vor refuza – asta daca exista o probabilitate suficienta ca prejudiciul sa fie descoperit si daca cauza prejudiciului va fi identificata de organele mai spongioase sau mai erecte ale statului roman.
      3. institutile publice, niste scule folosite de smecheri pentu realizarea intereselor lor proprii si personale (nu toate sunt asa, ar trebui sa existe si din cele care nu au fost capturate de trupe de smecheri – mie nu-mi vine in minte nicio institutie care sa-si fi pastrat scopul pentru care a fost infiintata), vor fi obligate, ca atunci cand se constata minusuri, prejudicii etc. sa se indrepte impotriva celui vinovat (aici ar mai trebui o prevedere legala care sa spuna ca seful institutiei care nu recurge la actiunea in regres, sau care nu identifica persoana responsabila, este raspunzator in solidar pentru recuperarea prejudiciului cu intreaga sa avere). Consecinta va fi ca institutiile vor trebui, mai mult decat acuma, sa aiba grija, sa se simta responsabile.
      4. Organele de cercetare si instantele nu vor putea sa claseze dosare pentru „autor necunoscut”, responsabil de recuperarea prejudiciului fiind persoana responsabila, care apare ca responsabila din fisa postului sau din semnaturile care demonstreaza modul si gradul de implicare. In scurt timp institutiile vor trebui populate cu manageri responsabili, adica cu opusul politrucilor care infecteaza astazi toate institutiile statului.
      5. cetateanul care astazi este vesnic umilit, plimbat intre birouri, caruia institutiile ii fac tot timpul favoruri, care se simte debil, rabdator si nevoit sa dea atentii, va vedea in institutiile statului, tot mai mult si tot mai des, instrumente chemate sa serveasca un interes public, care sa fie, in timp, convergent cu interesul lui ca individ.
      Distinctia intre „poate” si „este obligat” devine:
      – foarte neconvenabila politrucilor, smecherilor, impostorilor, nemernicilor, lingailor, hotilor, excrocilor sin incompetentilor;
      – foarte convenabila cetateanului.
      Dar acest lucru nu este suficient. Mecanismele schimbarii sunt in mana celor pentru care o astfel de schimbare este neconvenabila si fiecare dintre noi viseaza sa fie un om putenic, respectat, cu resurse, cu bani, cu masina mare si lata si astfel apare un fenomen care releva boala de care sufera societatea romaneasca, respectiv faptul cu nu exista nici macar o minoritate de oameni care sa vrea schimbarea. Cei cativa care ar vrea trecerea de la iresponsabilitatea smechera la responsabilitatea responsabila, nu au probabil nici o responsabilitate si astfel nu sunt in masura (intelectual, functional, relational) sa creeze o presiune sociala la niciun nivel si ajung sa se rezume la vaicareli si la critici la adresa sistemului, triste, adevarate dar fara nici o finalitate.
      Si presa, presarii, jurnalistii, mass-media nu au interesul (lipsesc mecanismele motivationale individuale) de a face ceea ce trebuie facut: informare, educare si constientizare. Un articol ca asta, singular, nu face decat sa ne arate ca se poate face si presa de calitate, dar ca, din varii motive, jurnalistii prefera scandalurile, improscarea cu rahat, promiscuitatea, smechereala, aroganta (mai exact inganfarea, ca termenul asta implica intr-o masura mult mai mare prostia).
      In realitate suntem in tara in care, din cauza fragilitatii noastre emotionale, a inculturii, a lipsei reperelor morale, a nefunctionarii institutiilor statului, a modelelor de succes din politica si societate, a orgoliilor prostesti, a defetismului mioritic, a lipsei constiintei civice si a nivelului de implicare civica jenant:
      – majoritatea vor fi fraieri
      – majoritatea traiesc iluzia ca vor fi smecheri
      – o minoritate de smecheri profita de prostia si iluzia majoritatii.
      Suntem tara in care
      – institutiile sunt scule de furat la mana smecherilor care nu vor responsabilitate;
      – cetateanul nu vrea responsabilitate fiindca nu-i va conveni cand va ajunge smecher.
      Schizofrenie sociala totala.

      +3 voturi
      +1
      -1
    3. Ce este jurnalistul? A spus-o ziaristul american John Swinton (1829-1901) în urmă cu mulţi ani, dar cu valabilitate şi în zilele noastre: „Nu există presă independentă. O ştiţi şi voi şi o ştiu şi eu. Niciunul dintre voi nu îndrăzneşte să-şi exprime părerile în mod cinstit, şi chiar dacă ar face-o, ştim dinainte că n-ar fi publicate. Eu primesc un salariu ca să-mi ţin părerile cinstite în afara ziarului pe care-l scriu. Treaba jurnalistului e să distrugă adevărul, să mintă sfruntat, să pervertească, să denigreze, să lingă cizme şi să-şi vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele. Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem doar nişte prostituate intelectuale”. Și dacă tot suntem la vremea amintirilor, ia să-mi amintesc și eu ceva despre stimabilul Ovi Balint. Spunea dânsul, într-un articol confesiv, că prin anii ’90 lucra pentru o publicație din Timișoara, care-l plătea ca să dea cu Aradul de toți pereții. Cu timpul, pereții oferiți de timișoreni au fost tot mai puțini până au dispărut de tot, Omu’ consideră că fapta lui de-atunci s-a prescris, așa că acum îi acuză doar pe alții de fariseism. Nepublicarea acestui comment confirmă totul, cu avantajul că-l menține pe cel vizat în postura care-i convine.

      0 voturi
      +1
      -1
      • Domnule A.Rădeanu, vă mărturisesc faptul că de multă vreme nu am primit un compliment atât de măgulitor din partea unui cititor! Dacă vreme de 25 de ani nu aţi uitat un demers jurnalistic pe care l-am făcut în cotidianul „Timişoara”, înseamnă că respectivul demers jurnalistic a fost nu doar unul corect, ci şi unul care şi-a atins scopul. Deşi, sincer, nu ştiu la ce faceţi referire! Oricum, încă o dată, vă mulţumesc pentru un astfel de compliment! Pe bune, nu e scrisă în sens peiorativ!
        Apoi, să le luăm pe rând: ameninţarea Dvs. din finalul comentului, la adresa redacţiei, conform căreia „dacă nu publicaţi…” nu ştiu ce se va întâmpla, nu face decât să contrazică citatul pe care l-aţi transcris la început, precum şi părerea Dvs. despre jurnalişti. Fiindcă n-am întâlnit până acum jurnalişti care să fie iubiţi pentru ceea ce scriu! Tocmai de aceea este şi meseria cea mai periculoasă din lume, jurnaliştii fiind cei mai ameninţaţi şi, deseori, cei mai predispuşi asasinatelor! (Vedeţi cel mai recent caz din Slovacia) Cât despre pereţii de care dădeam cu Aradul, vă pot spune că nu erau timişoreni, eu sperând că scrierile mele vor trezi niscaiva conştiinţe. De foarte multe ori mi-a reuşit! Chiar comentariul Dvs este un exemplu!
        În ce priveşte jurnalismul care se practica la cotidianul „Timişoara” (care, apropos, vindea doar în judeţul Arad peste 20.000 de exemplare) vă pot spune doar că redactorul şef, Iosif Costinaş (Dumnezeu să-l odihnească!), a fost ucis de către fosta Securitate tocmai pentru cele ce apăreau în ziarul pe care îl conducea.
        În fine, cât despre ceea ce am scris vreodată pot să vă spun că mi-am asumat fiecare cuvânt, chiar şi atunci când am semnat pamflete, cu pseudonim.
        Revenind, comentariul Dvs. este una dintre motivaţiile care îl fac pe un jurnalist să îşi continue munca.
        Cât despre stilul de a răspunde unui articol cu atitudine de genul „ba, pe-a mă-tii!”, vă pot spune că poate constituie o altă temă de comentariu. Întotdeauna cel care este lipsit de argumente are păreri care denaturează în înjurături, ori în ameninţări.

        +1 voturi
        +1
        -1
      • Nu pentru a lua apărarea lui Ovi Balint – se stie el apara și singur! – ci pt că am predat vreo zece ani și istoria jurnalismului la nivel universitar, hai să spunem câteva cuvinte și despre citatul din Swinton, un jurnalist din anii eroici ai jurnalismului, ani în care distincțiile care funcționează astăzi abia că se stabileau.
        Cu citatul sunt mai multe probleme, două fiind discalificante.
        Prima, că nu nu este exact. Omisiunea este chiar în prima propoziție care în original sună așa:”There is no such a thing in America as an independent press, unless it is out in country towns.” Adică, tradus: în America nu exista presă independenta, poate doar în orașele de provincie. E cu totul altceva, nu-i așa, chiar dacă nu voi exploata ideea, insistând pe faptul ca Aradul ce-i, chiar dacă nu este în America.
        A doua problemă este la fel de gravă: scoaterea citatului din context (de altfel una dintre metodele predilecte folosite de jurnaliști și presa de manipulare sau propagandă). Swinton a zis toate astea la un dineu dat jurnaliștilor, cum ar veni, vorbind colegilor, nu neapărat opiniei publice. A incercat, cu toate acestea, toată viața să creeze presă independentă, cu mai mult sau putin succes, e drept, dar nu uitați suntem în deceniile de sfârșit ale secolului al XIX-lea, perioada de ascensiune a presei galbene, prima formă clasică a presei de scandal.
        Între timp au trecut totusi ceva ani, am experimentat, am învățat, am tras concluzii…
        Nimeni nu susține că nu există presă de rahat si jurnaliști cu simbrie, însă a nega în 2018 posibilitatea presei independente și a jurnalistului în slujba adevărului este în cel mai bun caz cinism…
        La cazul cel mai rău nici nu vreau să mă gândesc, având în vedere că avem de a face cu un comentator de bază și apreciat al ziarului nostru…

        +1 voturi
        +1
        -1
        • Pentru O.B.: Vă pot reda și alte opinii din trecutul dvs. jurnalistic bogat. Cele mai multe sunt pertinente profesional și moral, dar mai sunt ici-acolo și scăpări. E bine că vi le asumați pe toate. Cât despre pseudonimul meu, vreți ca toți cititorii – desigur, novici în ale jurnalisticii, dar cu ceva discernământ și cu oportunitatea postării de comment – să aibă specimen de semnătură electronică? Parcă ziceați chiar dvs. că ați scris sub pseudonim (și o făceați ca job, nu ca distracție, ca mine). Pentru L.N.: Desigur că citatul din Swinton a fost spus între colegi, dar dacă a ajuns până la noi a avut o anvergură publică. Nu l-am redat integral, ci doar ce interesa speța de față, fără a scoate nimic din context (chestia cu orașele de provincie se referea probabil la zona Farr West, unde e posibil ca foaia locală să fi fost independentă). Iar cinismul meu (presupus) se bazează pe o realitatea amarnică, indiferent de anii scurși… Dar destul, că o iau pe urmele lu’ adrian, cel cu kilometrice și încurcate postări. Vă apreciez comentariile amândurora. Să fiți sănătoși și să scrieți numai ce simțiți cu adevărat. Propria conștiință-i cel mai crud judecător.Oare ce-o gândi Ionuț Popa – care la TM și la AR și-a făcut doar meseria – despre ultrașii UTA-ei, care-l huiduie pe stadion? (Măcar ăia au nume, nu pseudonime, ca postacii de pe net).

          0 voturi
          +1
          -1
          • E scoasă din context prin faptul că nu se subliniază totuși când, cu ce ocazie și ce intenție a spus ce a spus. Una este să se spună despre tine că ești un idiot într-un cerc de amici și cu totul altceva la un consult psihiatric. Între noi, jurnaliștii, ca de altfel în oricare meserie, spunem foarte multe lucruri pe care nu le-am repeta și în fața altora. Swinton era marcat, si aici treaba este actuală, de faptul că proprietarii ziarelor – patronii cei bogați – urmăreau doar banii și influența, nedând doi bani pe valori jurnalistice. Dar, cum am spus, Swinton a încercat toată viața să iasă din această contrângere – mult mai intensă această încercare decât momentul de răbufnire – să realizeze ziare independente, adică deținute și conduse de jurnaliștii-lideri care dețin ziarul. A pierdut averi pe tema asta, ceea ce arată importanța pt el a jurnalismului independent. Și da, este adevărat că acest jurnalism independent este mereu amenințat de atunci de bani și putere, ajungându-se la situații pe care nervosul Swinton nici nu le putea imagina: ziarele controlate de statul totalitar, aservite total unei ideologii sau lider autoritar, vezi nazismul, comunismul și încercările de acum în țările cu regimuri autoritare. Cu toate acestea, în democrații, jurnalismul independent supraviețuiește de atunci și până în zilele noastre chiar dacă presa de scandal, populistă si comercială este mereu în majoritate. Special Arad tocmai o astfel de încercare este iar acum la București doi jurnaliști adevărați, Tapalagă si Pantazi, părăsesc Hotnews pentru a face un site de al lor tocmai pe ideea jurnalismului independent.

            0 voturi
            +1
            -1
            • Si dom’ profesor iar apare carenta dvs. majora …cand va place de cineva imediat il innobilati! Ce il face pe Tapalaga un jurnalist adevarat? Ca primea rechizitorii DNA pe mail si el le publica mot-a-mot? Ca din 30 de jurnalisti intr-o sala era singurul cunoscut si apelat ” Dean ” de catre d-na Nulland ? Si parerea Infractorului suprem despre el nu are nicio valoare? Ca lingea clantele la el la presedintie si la ambasade?
              Nu imi place sa tot pun intrebari…dar macar nu mai emit judecati de valoare!

              0 voturi
              +1
              -1
        • Sunt tot mai dese momentele in care unii sunt deranjati de postari ale unor anonimi, de fapt nu de postari cat de anonimat.
          Daca avem un munte si ne uitam la el ce vedem? Pai depinde unde ne situam. Unii se uita de la poalele lui, altii de pe un alt muncte din apropiere, altii din avion, altii de pe google maps. Muntele asta se vede diferit dar este unul si acelasi si el nu se modifica in functie de perspectiva privitorului. Daca merg de pe munte la vale, perceptia mea este diferita de a aceluia care urca, daca sunt in varf am o priveliste total diferita de a celor care se afla la poalele lui.
          Cred ca ce am spus este corect.
          La fel si cu postarile pe ziare on line. Unele iti ofera posibilitatea sa te manifesti din anonimat (un anonimat destul de neanonim pentru ca se poate verifica foarte usor, prin adresele IP cine este cel care posteaza), altele nu.
          Ciudat este cand persoana care a decis, stabilit, aplicat mecanismul privitor la anonimatul postarilor, estre una si aceeasi cu cea care se plange de anonimat.
          Daca recunoastem oamenilor dreptul de a fi diferiti, trebuie sa ajungem, pentru un minim de consecventa, la a respecta optiunile lor privind anonimatul fiindca unii vor iar altii nu.
          Pe de alta parte, comentariile, interventiile la o postare, sunt valabile sau nu in functie de calitatea argumentatiei si de persoana emitenta – cu referire la analogia cu muntele, care ramane unul si acelasi dar este vazut diferit de privitori.
          Nu in ultimul rand as mentiona ca anonimatul face ca anumite greseli, erori, mizerii chiar, postate mai mult sau mai putin inspirat, sa nu influenteze autorul. Anonimatul ofera astfel un anumit confort si o doza mare de iresponsabilitate pentru cel care posteaza astfel. Privind acest confort si iresponsabilitate dintr-o alta perspectiva se poate observa, ca anonimii nu se jeneaza sa spuna exact ce gandesc sau simt, cunoscut fiind faptul ca adevarul poate fi de multe ori neconvenabil pentru cititori si astfel el ajunge prea des sa fie estetizat, transformat sau ascuns de responsabilitatea pe care o postare ne-anonima o implica.
          Aceasta dezbatere este similara dezbaterii privind initiativa PSD ALDE prin care vor sa condamne pe cei care aduc prejudicii tarii prin pozitiile lor, cu referire la pozitiile exprimate in structurile publice europene. Sunt in opozitie doua drepturi: dreptul la libera exprimare versus obligatia de loialitate fata de tara si fata de milioanele de fraieri care traiesc in ea. (cu mentiunea ca cele spuse intr-un ziar online de un postac anonim nu se poate presupune ca aduce vreun prejudiciu cuiva, altul decat prejudicii la niste orgolii foarte, foarte sensibile).

          0 voturi
          +1
          -1
    4. E greu să fii jurnalist independent, din două motive: banii și pericolele. Ar putea fi și conștiința, dar asta-i relativă. Eu pot să scriu ce poftesc sub adăpostul anonimatului, pe când un jurnalist nu poate afirma nici lucrurile cele mai notorii, dacă nu are dovezi. Chiar și cu dovezi, o instanță controlată îl poate înfunda rău pe un ziarist care deranjează potentații. Ce să zic? Nici nu știi cum îi mai bine, că la tăți ni-i greu (vorba cântecului). E bine că existați, aflăm lucruri care altfel nu s-ar știi, puneți cât-de-cât presiune pe decidenți, de aceea eu urmăresc toate mijloacele media, culegând de la fiecare ceea ce cred că-i util, trecându-le prin filtrul gândirii, comparându-le între ele și coroborându-le cu faptele celor puși sub lupă. Succes mai departe și dacă vă deranjează comentariile mele, vă promit că nu mai postez nimic, n-aș vrea să fiu un cui în plus în talpa cu care încercați să striviți scorpionii corupției.

      0 voturi
      +1
      -1
      • Nici pomeneală, nu ați văzut ce am spus într-un comentariu mai sus?
        Vă asteptăm cu noi comentarii la fel ca pâna acum: personale, fară fasoane și politețuri gratuite.
        Personal, nu sunt deranjat de pseudonime, este dreptul comentatorului.
        Deranjat sunt de comentarii obsene si vulgare si cele care dovedesc că autorul intervine doar pentru că îi place să fie băgat în seamă sau să înjure sub protecția anonimatului.
        În cazul Dumneavoastră nici nu se pune problema…

        0 voturi
        +1
        -1
            • Deja am epigoni …cam prost epigonul …si pentru ca mareata redactie SAR mi-a sters ceva comentarii…sa fiti sanatosi…daca as vrea sa imi fac ambitia cu voi le-as pune in bucla sa apara la fiecare articol publicat…bine ca la procesul cu falca va dadeati deontologi cu libertatea de exprimare…m-am lamurit cu jurnalismul vostru selectiv..nu stiam ce sa ii raspund nevestei cand ma tot intreba …ce naiba ii special arad?
              Acum ii raspund : o fosta chestie on-line care decat sucomba!

              0 voturi
              +1
              -1
            • Pune-ți ambiția în buclă și pune-ți și pachetul de nervi într-un colet și trimite-l în Australia, de exemplu, către canguri, să sară de nervi aiurea, exact ca expeditorul. Poate vor apărea aici și comentariile tale, dacă nu vor fi pline de înjurături. Pe de altă parte, scrie clar: Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

              0 voturi
              +1
              -1
    5. Eu comentez doar sub pseudonimul A.Rădeanu și nu mă refer decât rareori la ceilalți comentatori. Cazul adrian pare însă tot mai scăpat de sub control și merită cenzurat, dar nu pentru că ar fi prea caustic sau prea fanatic ideologic (cauze pentru care, de obicei, unii ziariști îi blochează pe criticii incomozi). Omului în cauză i-am descoperit (eu, dar se pare că și alții) câteva mari defecte în demersul scris: bate câmpii, stă prost cu gramatica, folosește cuvinte urâte, minte, se crede nedreptățit, e incoerent, șamd. Caz patologic, după părerea mea. Promit că e ultima referință pe care-o mai fac la adresa lui, indiferent ce mai debitează. Servustok!

      0 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru pseudonim anonim

    9 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.